Saint_Côme_et_Saint_Damien

 

 

 

Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Cosma şi Sfântul Damian" din Mulhouse şi împrejurimi

Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale

Croix-Athos

Locaţie:


Chapelle de la Clinique de Gérontologie "Saint Damien"
23 avenue de la 1ère Division Blindée, 68100 Mulhouse

Harta

Preot:


Emil TANCA
2 rue d'Ensisheim, 68840 Pulversheim 

tancaemilioan@gmail.com

mobil: 0033 (0)687 13 21 39
fix:      0033 (0)389 28 53 91

Viaţa parohiei Articole
Slujbe Duminici
Arhivă Sărbători
Proiecte Sfinţi
  Noutăţi
  Postul Mare
  Spiritualitate
   
   
   
 
img

STARETUL IOSIF ISIHASTUL – MOARTEA CA O CALATORIE LINA SPRE INVIERE sau ADORMIREA IMPREUNA CU “DULCEA MAICUTA”

„Niciodată să nu-şi pună cineva încrederea în sine însuşi. Şi aceasta până ce va ieşi din trup. Iar dacă într-o zi va urca la Cer, trebuie să aştepte ca a doua zi să se pogoare la iad. Nu mai spun că se poate ca în aceeaşi clipă să se facă pogorârea. De aceea nu trebuie să i se pară ciudate schimbările, ci să aibă înaintea ochilor că amândouă sunt ale Lui”.

„Mai devreme mi-am amintit de Maica Domnului, de Mama noastră, şi nu am putut să nu plâng”.

Toţi Sfinţii au adus multe laude Maicii Domnului, dar eu nu am găsit o laudă mai frumoasă şi mai dulce cu care să o chem în fiecare clipă decât aceasta: «Maica mea! Dulcea mea Măicuţă!»… De îndată ce noi o strigăm, ea aleargă imediat spre ajutor. Nu apuci să spui: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă!», că îndată, ca un fulger, străbate mintea şi umple inima de luminare. Şi atrage mintea spre rugăciune, iar inima spre dragoste. De multe ori petreci întreaga noapte în tânguiri şi strigându-o în rugăciune, îi aduci laude ei şi mai ales Celui pe Care îl ţine în braţe” .


CUVIOSUL SĂU SFÂRŞIT

Odată cu trecerea timpului Stareţul a început să-şi piardă puterile şi să se mişte din ce în ce mai greu. Cea mai mică mişcare îi pricinuia astm şi cea mai mică oboseală îl răpunea. Dar râvna sa pentru nevoinţă nu-l lăsa să-şi părăsească programul ascetic, fiindcă învăţase să umble prin credinţă, iar nu prin raţiune. Şi pe când se afla în această stare de slăbiciune, l-au atacat două boli una după alta: antraxul şi insuficienţa cardiacă. Acestea i-au şi adus sfârşitul vieţii sale pământeşti.

In ajunul zilei de 1 ianuarie a anului 1958 Stareţul a simţit o durere şi o amorţire în tot trupul său. Ii ieşise pe gât, mai jos de ceafă o bubă mare.

- Fiii mei, acesta este darul de Anul Nou, spunea Stareţul.

A doua zi am văzut că acea partea a gâtului i se umflase şi i se iritase mult. Stareţul simţea un tremur în tot trupul său şi o puternică istovire. Nu a dat însă nici o importanţă acestora, ci a voit să le lase pe toate în seama lui Dumnezeu. Din acest motiv nu am reuşit să-l convingem să primească vreo îngrijire medicală. După două-trei zile însă starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit mult. Mai târziu am aflat că această bubă era un antrax, un fel de infecţie locală a pielii, ce se manifestă prin apariţia unui mare chist, al cărui centru este negru şi mort. Dacă nu este preîntâmpinat la timp, urmează septicemia şi moartea. Cu toate acestea însă nu voia să aducem medic.

- Daca vor Sfintii Doctori fara de Arginti, spunea el, sa ma tămăduiască, bine. In orice caz, la medic nu merg.

Foarte curând Stareţul a ajuns în starea de dinaintea morţii. L-am chemat pe părintele Artemie de la Sfânta Ana, care mai ştia puţină medicină, şi l-am întrebat neliniştit:

- Ce se va întâmpla? Nu vrea să-i aducem medic.

- Nu te necăji! Când „otrăvirea” va înainta, vor începe halucinaţiile. Atunci să mă chemaţi repede.

Şi într-adevăr, s-a petrecut aşa cum a spus. Intre timp umflătura de la gât a ajuns de mărimea a doi pumni. Intr-o zi Stareţul a întrebat:

- Arsenie, ce vom face? Cum vom săvârşi Liturghia? Nu avem nici un preot astăzi.

- Bine, Gheronda, dar avem doi preoţi, i-a spus bătrânul Arsenie.

- Da, aşa este. Credeam că ne aflăm la Sfântul Vasilie.

De îndată ce am auzit aceasta, am alergat cu sufletul la gură şi peste puţin am ajuns la Sfânta Ana.

- Părinte Artemie, vino repede! Stareţul a început să vorbească nearticulat şi să nu ne mai cunoască.

Părintele Artemie a venit îndată şi l-a întrebat pe Stareţ:

- Ce mai faceţi, Gheronda?

- Bine, cum de ai venit aici?

- Uitaţi, am venit să vă văd. Dar ce-i cu umflătura asta la gât? Stai să pun şi eu mâna pe ea.

Atunci a crestat-o puţin cu cuţitul şi îndată a ţâşnit puroi. Apoi a curăţat-o şi a pus lapte înăuntru.

- Dacă nu m-aţi fi chemat, a spus părintele Artemie, ar fi murit.

Din pricina rănii, Stareţului îi paralizase gâtul şi de aceea nu mai putea să-şi ţină capul, ci îi cădea mereu pe piept. Cu toate acestea nu voia să primească îngrijire medicală. Cu toţii plângeam şi-l rugam să primească îngrijire. Când a văzut că insistăm, Stareţului i s-a făcut milă de noi şi ne-a lăsat să facem ce vom crede de cuviinţă. Atunci am cerut ajutorul părinţilor de la Noul Schit şi părintele Macarie s-a oferit să-i aplice Stareţului un tratament antibiotic cu injecţii. Odată părintele Macarie nu putea găsi vena Stareţului. Atunci acesta i-a spus:

- Găureşte, părinte Macarie, găureşte!

Intre timp părintele Artemie a continuat să-l trateze cu alifii, iar noi îl slujeam cum puteam mai bine. Ştia şi părintele Haralambie puţină chirurgie, căci învăţase în armată, şi de aceea stătea lângă Stareţ şi-l supraveghea. La fiecare jumătate de ceas îl întorcea, iar la două ore îl schimba. Pe toată durata acestui tratament somnul părintelui Haralambie a fost iepuresc, adormind câte puţin la fiecare jumătate de oră sau la o oră. Se îngrijea neîncetat şi de sobă, căci era vreme de iarnă, iar bătrânul Arsenie stătea şi el de veghe.

Pe toată durata tratamentului i-am făcut Stareţului o sută douăzeci de injecţii şi tot atâtea întăritoare. Marea sa rană se umpluse de puroi şi părintele Haralambie cu cuţitele de la sculptură o deschidea pentru a curge „materia”. Sângele curgea şiroaie. Am consumat toată vata de la Dafhi. Cât de mare era rana! Din gâtul Stareţului scoteam „materia” cu cana. Ar fi încăput o lămâie în acea gaură. Iar Stareţul striga netulburat: „Taie-mă!”.

Nu putea să mănânce nimic altceva decât buruieni fierte, fără pâine. De trei ori am privegheat la căpătâiul lui, crezând că avea să moară, şi i-am chemat pe toţi lângă el. Ne binecuvânta pentru ultima oară, iar noi plângeam deasupra lui, dar încă nu-i venise ceasul.

Peste o lună s-a mai întremat puţin. Ne-au trimis şi un medicament, iar acesta i-a adus, cu mila lui Dumnezeu, vindecarea. De patruzeci de zile nu mai mâncase. După ce a luat medicamentul, a mâncat, a dormit şi astfel starea lui s-a mai îmbunătăţit.

Când a început să se însănătoşească, spunea:

- Slavă Ţie, Dumnezeule! Daţi-mi să mănânc! Vreau să mă scol ca să-mi fac îndatoririle mele monahale.

Ce nevoitor! După o suferinţă de atâtea zile, deşi era atât de slăbit, primul său gând era să-şi împlinească îndatoririle sale duhovniceşti. Dar trupul său neputincios nu mai putea urma zborul duhovnicesc al duhului său de oţel. A rămas ţintuit la pat cinci luni şi îl întorceam cu cearşaful. Deşi era bolnav, răspundea la scrisorile pe care continuu le primea dictându-mi mie ceea ce voia să scrie.

In cele din urmă şi-a revenit încet-încet şi a început să umble cu bastonul. S-a apucat din nou să gătească şi să răspundă la scrisorile pe care le primea. A trecut aproape un an până ce s-a vindecat cu desăvârşire, dar încă mai simţea durere în acel loc şi era complet istovit.

„Viaţa mea, scria el într-o epistolă, a trecut în durere şi boli. Şi acum iarăşi pentru voi am ajuns la moarte. Şi mi-am spus că mai bine este să mor eu, numai să trăiască fiii mei duhovniceşti. A fost o încercare mare. Ii mulţumesc din tot sufletul lui Dumnezeu că mi-a arătat multa Sa dragoste. Slăvit să fie dumnezeiescul Său Nume! Numai sora pe care o cunoşti a fost singurul meu ajutor venit din această lume. Adeseori îmi trimitea toate cele de folos pentru un bolnav, întocmai ca o mamă. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să-i răsplătească dragostea!” . (Acest suflet nobil era doamna Maria Papadimitriu, al cărei soţ, Alexandru Papadimitriu, avea renumita editură „ASTIR”).

Când s-a mai înzdrăvenit, l-am întrebat pe Stareţ:

- Gheronda, când aţi ajuns în acea stare de ameţeală şi aţi început să nu mai cunoaşteţi pe cei din jur şi eraţi cât pe ce să va sfârşiţi, ce simţeaţi? Ce cugetaţi?

- Ţie îţi voi spune, ca să cunoşti ce se întâmplă şi să-i foloseşti şi pe alţii. Insă în primul rând te vei folosi tu însuţi. Ştii ce mi-a făcut diavolul? Ştii ce a vrut să-mi facă?

- Ce anume, Gheronda?

- Mi-a pus o rangă jos la temelie şi a vrut să-mi răstoarne toată clădirea credinţei. Tot ce a zidit nevoinţa şi Harul în toţi aceşti ani era cât p-aci să se răstoarne şi să-mi clatine din temelii credinţa mea în Dumnezeu. Iar atunci când am văzut că mi se clatină temelia credinţei, am spus în sinea mea: „Unde merg acum? Incotro mă îndrept?”. Atunci când încercam să mă împotrivesc lui, aducându-i ca dovezi stările trăite de mine, diavolul mi le înfăţişa pe toate ca fiind netrebnice: „A, din întâmplare s-a făcut aceasta, din lucrare omenească s-a petrecut ailaltă”. Pe una mi-o scotea înşelare, pe alta împrejurare, pe alta o simplă simţire, trupească, sufletească, inexistentă, înşelată, diavolească, firească, adică nimic. Tot ce am primit de la Har, tot ce am cunoscut din experienţă, mi le tăia, mi le arunca pe toate, până ce m-a lăsat gol.

Atunci mi-am spus: „De aceea mă rugam eu ca să mă fac bine, ca să pot să înfrunt acestea. Dar a binevoit Dumnezeu şi am revenit la viaţă. Ia uite ce a vrut să-mi facă!”.

Pentru aceasta şi scria:

„Niciodată să nu-şi pună cineva încrederea în sine însuşi. Şi aceasta până ce va ieşi din trup. Iar dacă într-o zi va urca la Cer, trebuie să aştepte ca a doua zi să se pogoare la iad. Nu mai spun că se poate ca în aceeaşi clipă să se facă pogorârea. De aceea nu trebuie să i se pară ciudate schimbările, ci să aibă înaintea ochilor că amândouă sunt ale Lui”.

Şi pe când ne bucuram oarecum de însănătoşirea sa, l-a cercetat a doua boală: insuficienţa cardiacă. Din nefericire, dacă la antrax simptomele s-au arătat curând, nu s-a întâmplat acelaşi lucru şi cu insuficienţa cardiacă. Când au apărut simptomele acesteia era deja târziu şi nu mai puteam să-l ajutăm cu nimic. Dumnezeu îl voia de acum lângă El.

Pe 1 ianuarie 1959 Stareţul a început să nu se simtă bine şi să aibă o greutate în respiraţie. L-am văzut că se bucura şi îi spunea bătrânului Arsenie:

- Părinte Arsenie, binecuvântarea lui Dumnezeu!

- Ce s-a întâmplat?

- Mi se pare că am ceva aici, şi a arătat cu mâna spre inimă. Ah, Maica Domnului, bine ar fi să se agraveze această boală, ca să plec de aici mai repede.

Şi îşi făcea semnul Crucii peste inimă, ca boala să înainteze şi astfel să plece mai repede din această viaţă. Şi aşa, insuficienţa cardiacă a început să se manifeste prin crize continue. Şi cu cât se înrăutăţea situaţia, cu atât Stareţul se bucura, prăznuia cu adevărat. Nu am văzut un astfel de om care să înfrunte cu atâta vitejie moartea de care ne temem noi toţi, cei care vieţuim pe pământ.

Aceasta se vede şi din următoarea epistolă pe care a scris-o în acele zile:

„Eu nu sunt atât de bine. Am această albuminurie şi mereu mă umflu tot, iar uneori leşin. Cred că mai am puţine zile. Il rog pe Dumnezeu să mă ia, ca să mă liniştesc. M-am săturat de această viaţă. Dar nu încetez să mă lupt. Vreau să fac ceva bun. Chiar şi sufletul meu dacă iese din trup, să o facă cu luptă. Dacă voi muri, să nu mă uiţi când vei săvârşi Liturghia. Iar eu de acolo mă voi ruga pentru tine mai mult, dacă voi găsi linişte” .

Iar aceasta se întâmplă, deoarece frica morţii îl întristează pe cel care este judecat de propria sa conştiinţă. Insă cel care are o mărturie bună de la conştiinţa sa, unul ca acesta doreşte moartea precum viaţa.

Lacrimile îi curgeau necontenit. Mai ales la începutul bolii sale. Dacă se trezea şi se ridica puţin, îndată era cuprins de o mare dispnee, încât îi venea să se sufoce. Dar plângerea era plângere.

„Mai devreme mi-am amintit de Maica Domnului, de Mama noastră, şi nu am putut să nu plâng” spunea el. O iubea nespus de mult pe Maica Domnului. Eu mă minunez cum de putea să aibă minte curată şi lacrimi după atâta priveghere şi dispnee.

Nu voia să-i aducem medic, cu toate că se îngreuia din pricina albuminuriei şi a insuficienţei cardiace, căci aştepta cu nerăbdare să plece din viaţa aceasta. Aşa cum scria într-o epistolă, „eu mă uit la chiparoşii unde îmi vor săpa mormântul” .

La început cedam înaintea dorinţei lui de a nu-i aduce medic, iar când îl apuca criza, îi făceam doar Sfântul Maslu şi îşi revenea. Dar pe zi ce trecea starea lui se înrăutăţea. Umflătura îi ajunsese până la buric.

Noi voiam să-i aducem medic, dar Stareţul nu era de acord cu noi şi astfel, pentru prima oară, ne-am dezbinat între noi. Pe de o parte era datoria ascultării, pe de alta durerea dragostei. Ce puteam să facem? Părintele Atanasie, părintele Iosif cel tânăr şi cu mine spuneam:

- Bine, se poate ca Stareţul să nu vrea, dar noi, ca fii duhovniceşti ai săi, nu trebuie să ne îngrijim de părintele nostru?

Pe de altă parte părintele Arsenie şi părintele Efrem Katunakiotul spuneau că trebuie să respectăm dorinţa Stareţului. Părintele Arsenie s-a întors către părintele Atanasie şi i-a spus:

- Părinte Atanasie, de vreme ce Stareţul nu îngăduie, să nu aduci medic.

- Il vom omorî pe Stareţ, a răspuns el. Părinte Arsenie, Stareţul are lepădare de sine.

Părintele Efrem Katunakiotul a intervenit şi el:

- A spus Stareţul „nu”? Atunci „nu” rămâne.

- Dar conştiinţa noastră şi părinţii din împrejurimi ce vor spune? Vor întreba: „Şi nu l-aţi ajutat pe Stareţul vostru?! Ce fel de fii duhovniceşti sunteţi voi?”.

Am stat destul la îndoială, dar la sfârşit a biruit părerea noastră, a celor care eram mai mulţi, şi îndată ne-am îngrijit să aducem un doctor. Am mers la Dafni, am dat telefon la Ierissos şi am chemat un medic, un patolog.

Când acesta a ajuns, l-am luat deoparte şi i-am spus:

- Ascultă, îi vei spune Stareţului că eşti un închinător aflat în trecere pe aici şi că ucenicii lui te-au rugat să-l vezi pe Stareţul lor, de vreme ce tot ai ajuns la coliba noastră.

Apoi am intrat eu primul şi i-am spus Stareţului:

- Gheronda, un medic a venit să se închine. Să-l aduc înăuntru?

- De la Dumnezeu trebuie să fie, fiul meu. Adu-l înăuntru.

După ce l-a examinat, medicul i-a spus Stareţului:

- Suferiţi de cardiopatie care este pricinuită de puroiul de la amigdalele infectate. Dacă rămâneţi aşa, veţi muri.

- Dumnezeu să vă miluiască! Bine aţi spus „veţi muri”, căci asta vreau şi eu.

- Ca să vă vindecaţi, vă voi da nişte pastile pentru umflătura pe care o aveţi şi nişte injecţii pentru amigdale.

- In sfârşit, o să le fac şi pe astea…

Când a terminat de făcut injecţiile, Stareţul a spus:

- Bre, de ce n-am murit acum? Şi mâinile mi le-am arătat ca să mi se facă injecţie, şi şezutul mi l-am arătat. Bre, ce-am păţit!

Eu I-am spus lui Dumnezeu: „Nu vreau medici, ci vreau să Te am pe Tine, Dumnezeul meu, Doctor”.

Puţin mai târziu, după ce a luat medicamentele şi a făcut injecţiile, Stareţul a aflat uşurare.

Când am mers înăuntru, ne-a spus:

- Este bun! Este pentru prima oară când m-a consultat un medic. E un medic bun. Mi-a găsit boala de care sufăr.

Şi zicând acestea, s-a întors şi m-a privit în ochi.

- Vino aici, micuţule! Singur a venit medicul?

- Dumnezeu l-a trimis.

- Da, fiul meu, de la Dumnezeu a fost. Dumnezeu să-l ierte!

„Bine”, mi-am spus în sinea mea, „acum am trecut de piedică, dar am minţit, şi încă Stareţului meu. Iar acum cum să merg să liturghisesc la noapte? Trebuie să-i spun adevărul, să mă mărturisesc“.

Şi astfel seara, după priveghere, când ne-am adunat pentru dumnezeiasca Liturghie, pe când Stareţul stătea în strana sa, m-am dus la el, i-am pus metanie şi i-am spus:

- Gheronda, mă iertaţi, pe medicul care a venit, noi l-am chemat. Dar am făcut aceasta din dragoste, ca nişte fii duhovniceşti. Pentru că sunteţi părintele nostru şi trebuie să avem grijă de Sfinţia Voastră.

Atunci Stareţul m-a privit. A înţeles, desigur, scopul pentru care am făcut aceasta şi, zâmbind, mi-a luat capul şi mi l-a strâns la piept.

- Acest căpşor, mi-a spus el, este plin de minte. Hai, fiul meu, mergi şi liturghiseşte! Dumnezeu să te ierte! Ştiu că din dragoste ai făcut-o.

In ajunul Întâmpinării Domnului urma să merg la Mănăstirea Sfântul Pavel, care avea atunci hramul, şi de care aparţineam din punct de vedere administrativ. In clipa când am mers la Stareţ să-i pun metanie, l-a apucat o criză de inimă atât de puternică, încât credeam că se duce la Domnul. Chipul său devenise ca cel al unui mort. Abia mai respira.

- Iisuse al meu, miluieşte-mă! Iisuse al meu, miluieşte-mă! Iisuse al meu, miluieşte-mă! Iisuse al meu, miluieşte-mă!

Puţină respiraţie mai avea, dar şi pe aceea o folosea ca să rostească Rugăciunea neîncetat. De îndată ce l-am văzut astfel, m-am speriat. „Nu mai are suflare… S-a dus… S-a terminat!”. I-am luat pulsul, dar nu simţeam aproape nimic.

Ingrozit, l-am întrebat:

- Gheronda, plecaţi?

- Nu.

Apoi mi-a făcut semn să-i fac Sfântul Maslu. De îndată ce i-am făcut Sfântul Maslu, s-a simţit mai bine. Durerea inimii i-a dispărut de parcă ar fi fost tăiată cu cuţitul. Au trecut astfel câteva luni în care starea lui a fost relativ constantă. A venit apoi şi binecuvântatul Post Mare. Pentru încă o dată am fost uimit de discernământul Stareţului.

Stareţul era un nevoitor şi un postitor într-o măsură mai presus de fire, am putea spune. Toată viaţa sa a fost o neîncetată postire. Cu toate acestea în ultimul Post Mare pe care l-a ţinut, s-a hotărât, pentru prima oară în viaţa sa monahală, să facă dezlegare. Vedea cum trupul său nu mai putea să urmeze sufletul în suişurile sale duhovniceşti. De aceea a hotărât să facă dezlegare, ca să-şi mai întărească puţin trupul şi astfel să se poată nevoi mai bine în rugăciune.

A trecut Postul Mare, iar la Pastele cel de trei ori binecuvântat l-a apucat o nouă criză de inimă, care a ţinut trei ore întregi. Vedeam cum se stinge sub ochii mei.

- Gheronda, plecaţi?

- Nu, îmi răspunde.

- Să vă fac Sfântul Maslu?

- Da.

De îndată ce am terminat Sfântul Maslu, a încetat şi criza de inimă.

Ce lacrimi avea, ce tânguiri! Acestea se înmulţeau din ce în ce mai mult, pe măsură ce se apropia de sfârşitul său.

- De ce plângi, îl întreba bătrânul Arsenie, de vreme ce nu-ţi îngăduie sănătatea?

- Lasă-mă, Arsenie! Incetează! Lasă-mă, lasă-mă!

In acea vară Stareţul a pătimit încă o criză de inimă. In ziua următoare am stat împreună pentru că trebuia să scriem nişte scrisori, dar fiindcă puterile sale nu-i mai îngăduiau aceasta, mi-a poruncit mie să le scriu.

Dimineaţă i-am spus:

- Gheronda, merg să duc scrisorile.

- Să te întorci repede, căci vreau să fii lângă mine.

Mi-a dat de înţeles că se aştepta să i se întâmple ceva. Atunci eu am alergat ca un fulger şi am dat scrisorile, însă pe când mă întorceam, l-a apucat criza de inimă. Prevăzuse această criză. Arăta ca un mort. Şi în timp ce era în ultimele clipe ale vieţii sale, rostea neîncetat Rugăciunea: „Iisuse, Maica mea; Iisuse, Maica mea”. O numea pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu „Maică”.

Deoarece inima îi era foarte slăbită, rostea Rugăciunea cu gura, atât cât putea. Eu stăteam lângă el şi îi ţineam mâna, atât pentru a-l încuraja, cât şi pentru a-i lua pulsul. Şi pe când mă aflam într-o astfel de stare de tulburare, a venit un monah ca să-l vadă pe Stareţ.

- Ce doriţi, părinte?, l-am întrebat eu.

- Să-l văd pe Stareţ.

- Stareţul se sfârşeşte.

- Să plec?, m-a întrebat el.

- Da, fiindcă Stareţul nu poate să vă vorbească.

Timp de patru ceasuri Stareţul s-a luptat cu moartea, dar în cele din urmă starea lui s-a îmbunătăţit. Când şi-a revenit, m-a întrebat:

- Ce voia părintele Constantin?

Cum de îl văzuse, de vreme ce pulsul Stareţului era zero?

- Gheronda, voia să vă vadă, iar eu i-am spus că nu puteţi.

- Bine.

- Gheronda, veţi pleca?

- Nu.

Impresionant! Nu numai că ştia de mai înainte când avea să sufere de crize de inimă, dar cunoştea şi faptul dacă avea să plece sau nu.

- Gheronda, cum vă simţeaţi în acea stare de suferinţă?

- Aşa cum se simte un om ce stă cu picioarele goale pe cărbuni aprinşi. Aşa mă simţeam. Aşa ardea inima mea. Să vă rugaţi pentru mine.

In ciuda sfinţeniei sale, ne cerea din smerenie ca să ne rugăm pentru el.

Il vedeam stingându-se încet-încet şi de aceea ne temeam că vom rămâne orfani. Atunci am înţeles din experienţă ceea ce citeam în Sinaxare despre întristarea pe care o simţeau ucenicii atunci când îi pierdeau pe Sfinţii lor Părinţi. Unde mai puteam găsi un asemenea părinte, un astfel de povăţuitor nerătăcit, un astfel de dascăl în Hristos? De aceea îl rugam să primească îngrijire medicală, căci nădăjduiam să-l ţinem cât mai mult lângă noi. El însă ne spunea:

- Nu vă mai osteniţi în zadar! Este timpul să plec. Mai mult mă chinuiţi… Dar de vreme ce insistaţi, faceţi cum credeţi.

Şi cu binecuvântarea sa am încercat, mai ales părintele Iosif cel tânăr, să comunicăm cu diferiţi medici. Le scriam simptomele bolii sale fiilor săi duhovniceşti care erau medici, iar ei ne trimiteau medicamente. Ne trimiteau chiar şi bani, fiindcă aduceam de afară medici şi fiecare consultaţie costa pe atunci peste 1000 de drahme, fără medicamente. Dar nu a fost voia lui Dumnezeu să mai rămână. Cu adevărat, venise timpul să plece.

Aceasta se vede şi din epistolele sale pe care le trimitea în acea perioadă:

Eu am slăbit mult. Sunt ca un paralizat. Nici măcar zece paşi nu pot să fac” . „Medicul mă ţine cu injecţii şi îmi spune că mă voi face bine, iar obştea mea plânge. Şi fie că vreau, fie că nu, nu mă lasă să mor. Aşadar, ai răbdare…

„Eu nu sunt bine. Cheltuieli multe şi medicamente, dar vindecare deloc. Obştea încearcă prin toate mijloacele să mă întoarcă înapoi, dar din nefericire păşesc grabnic spre mormânt. Voi merge acolo să vă aştept…” .

„Ţi-am scris că dispneea provine din suferinţa inimii, dar adevărul mai profund este că provine de la Dumnezeu. Deoarece atunci când eram tânăr mă nevoiam cu voie bună, acum este nevoie să ne nevoim fără voie bună, ca să avem mai multă răsplată. Le văd pe toate, fiul meu, dar ce să fac? Fraţii tăi nu se liniştesc, ci vor să mă ţină în viaţă. Insă eu le strig: «Lăsaţi-mă să mor!»” .

In această vreme părintele Efrem Katunakiotul l-a rugat pe Stareţ, cu puţin înainte de a adormi, să-i scrie o scrisoare, pe care să o păstreze ca pe o binecuvântare. Iar Stareţul i-a scris următoarele:

„Copilul meu dumnezeiesc şi sfânt, Părinte Efrem, iubitul meu fiu, ai sărutările mele părinteşti. Ai toată dragostea mea, ai binecuvântarea mea, pe care ţi-am dat-o cu două zile în urmă. Timp de zece zile am simţit multă greutate; nu am mâncat nimic. Cu două zile în urmă au venit iarăşi nişte medicamente din America şi după ce am început să le iau, am simţit că-mi sunt de folos. Să vedem până când vor ajuta. Eu nu cred că mă voi face bine. Deşi obştea se luptă, nu reuşeşte nimic, ci doar îmi întârzie plecarea. Mi-au dat atâtea medicamente, încât viermilor nu le va plăcea trupul meu, ci va rămâne neputrezit. Nu le va plăcea să-l mănânce. Rămâi, aşadar, cu pace. Incă nu a sosit ceasul. Transmite-i salutări atletului meu Procopie. Vă sărut din tot sufletul.

Smeritul şi mult pătimitorul tău Stareţ, Iosif”.

Timpul trecea şi starea Stareţului se înrăutăţea tot mai mult; trăia deja ultimele sale zile. Nu-l lăsam deloc singur, ci mereu stătea cineva dintre noi lângă el. Făceam cu schimbul, ca să nu-l obosim.

Intr-o zi ne aflam amândoi în chilia sa, el în scaunul său, iar eu îl ţineam din spate. Deodată uşa bisericuţei s-a deschis şi apoi şi uşa chiliei în care se afla Stareţul împreună cu mine. Când m-am uitat, am văzut un monah cu trupul uriaş, fără barbă şi purtând o camilafcă cu o cruce în faţă şi schimă cu analav, aşa cum i s-a arătat Sfântului Pahomie. Chipul său era plin de dulceaţă, dar şi înfricoşător în acelaşi timp şi cu totul luminos. Iţi pricinuia frică şi dragoste totodată. De îndată ce a deschis uşa, m-a privit drept în ochi, mai întâi pe mine, iar apoi pe Stareţ. Apoi a închis uşa şi a plecat fără să vorbească, dar aveam sentimentul că ne-a spus: „Până la o vreme”. Şi simţeam înlăuntrul meu, cu o siguranţă desăvârşită, că fusese Arhanghelul Mihail.

- Micuţule, mi-a spus Stareţul, l-ai văzut?

- L-am văzut.

- A fost Arhanghelul Mihail şi ne-a spus: „Până la o vreme”. Nu şi-a deschis gura, dar cu toate acestea a „vorbit”. A vorbit cu cuvântul lăuntric, aşa cum comunică Ingerii cu Sfinţii. Şi eu aveam încredinţarea lăuntrică că „până la o vreme” înseamnă că după un timp avea să vină din nou. Şi într-adevăr, nu a trecut nici o lună şi a venit să-l ia pe Stareţ.

Intr-o altă zi, pe când îmi făceam ascultarea pregătind mâncare pentru obşte, rosteam Rugăciunea cu gura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!“. Stareţul mă urmărea cu metania sa şi, văzându-mă că lucrez şi rostesc Rugăciunea cu gura, se bucura foarte mult. Căci atunci când vedea că cineva nu rostea Rugăciunea, se întreba în sinea sa: „Oare ce spune acesta înlăuntrul său? Nu cumva mintea lui hoinăreşte?”. Şi ca un părinte duhovnicesc ce era, se neliniştea. Dar când ne auzea, rostind Rugăciunea, se încredinţa că într-adevăr ne rugam. Iar în acea clipă, când eu găteam şi rosteam Rugăciunea, dintr-o dată, de bucurie că mă auzea rugându-mă, dar şi pentru că avea să plece din această viaţă, mi-a spus:

- Fiul meu, ţine Rugăciunea! Toată viaţa ta ea îţi va fi mângâiere. Ţine rugăciunea şi toate vor merge ceas. Nu te teme, căci după plecarea mea această Rugăciune va fi pentru tine totul şi te va ţine pe calea cea duhovnicească şi monahală. Să nu o laşi, fiul meu!

- Cu rugăciunile Sfinţiei Voastre, Gheronda, o voi ţine.

Şi am continuat să gătesc, în timp ce Stareţul stătea lângă mine şi mă asculta.

Odată, înainte de cuvioasa lui adormire, am cugetat în sinea mea:

„Ce voi face eu după ce va adormi Stareţul? Ştiu ce voi face. Voi merge într-un loc liniştit în care să nu mă găsească nimeni, nu voi mai sluji Liturghia, voi împărţi şi cruciuliţele, o să iau puţin posmag cu mine şi o să mai vin o dată la două luni ca să iau alimente, după care iarăşi voi pleca. Şi aşa cum m-a învăţat Stareţul să mă rog, aşa voi face. O să stau ascuns şi nu voi avea legături cu oamenii, ci mă voi desfăta de mierea isihiei”.

Şi în timp ce cugetam acestea, se apropie de mine Stareţul şi mă întreabă:

- Ia spune-mi, ce te gândeşti să faci după ce eu voi pleca?

- Ştiu ce voi face, Gheronda.

- Ascultă, fiindcă eşti cel mai sfrijit şi cel mai netrebnic, dacă voi pleca, tu vei rămâne aici. Iţi voi lăsa bisericuţa Bunei Vestiri şi ucenic pe părintele Timotei.

- Să fie binecuvântat!

Nu m-am împotrivit. De obicei după ce îţi moare Stareţul, te „slobozeşti”. Însă în obştea noastră ascultarea a ţinut şi după moartea Stareţului nostru. După adormirea lui am făcut aşa cum ne-a rânduit el.

Stareţul ajunsese o epavă din pricina bolilor. De obicei atunci când se îmbolnăveşte trupul, sufletul se întristează. Insă Stareţul, în ciuda suferinţelor trupului, trăia lăuntric stări cereşti.

Cu puţine zile înainte de adormirea sa, pentru a mă povăţui şi a mă ajuta duhovniceşte, Stareţul m-a luat deoparte şi mi-a destăinuit următoarele:

„Fiul meu, simt înlăuntrul meu tot Raiul. Harul este foarte mare! Rugăciunea merge ceas, şi nu văd nici o patimă care să se mai mişte. O adevărată binecuvântare a lui Dumnezeu! Nu simt nici un război, nu am gânduri, nici tulburări lăuntrice. Toate acestea nu sunt izbânzi de acum, ci roade ale ostenelilor din tinereţe. Atunci s-au săvârşit, iar acum vin răsplăţile cereşti.

Vezi ce rod au adus ostenelile din tinereţe? Vezi că nimic nu s-a pierdut, ci pe toate le-a socotit Dumnezeu? Chiar şi pentru un pahar de apă creştinul se învredniceşte de răsplată. Cu atât mai mult sunt răsplătite ostenelile monahale, care, înaintea lui Dumnezeu, primesc multe daruri cereşti, în lumea aceasta Har şi binecuvântare, în timp ce în cealaltă se depun în «banca» lui Dumnezeu ca «dobândă», pe care o va «ridica» monahul atunci când se va afla în împărăţia cerească a lui Dumnezeu. Adică «depunerile» ostenelilor sale îl aşteaptă şi, potrivit cu suma pe care a depus-o acolo în Rai, se va desfăta de bogăţia Harului dumnezeiesc. Cu cât mai multe a adunat creştinul aici prin ostenelile sale, cu neasemănare mai multe vor fi cele de care se va desfăta în împărăţia lui Dumnezeu.

De aceea dacă nu vă nevoiţi, dacă nu vă osteniţi, dacă nu lucraţi acum, la tinereţe, nu veţi avea la bătrâneţe roade. Nu veţi lua «pensie duhovnicească». Pentru aceasta străduieşte-te şi tu, fiul meu, să te osteneşti, ca atunci când vei spori cu vârsta şi vei ajunge la bătrâneţe, să ai depuneri duhovniceşti. Aşa cum spuneau părinţii noştri: «Lucrează la tinereţe, ca să găseşti la bătrâneţe». Iţi spun toate acestea ca să ţi le aminteşti, fiindcă eşti mic şi îţi vor trebui mâine-poimâine”.

Cu câteva zile înainte de adormirea sa, pe când eu mă aflam lângă sihăstria sa, Stareţul – cine ştie în ce stare de Har se afla – privea spre Cer. Deodată şi-a ridicat mâinile spre Cer şi cu lacrimi fierbinţi a spus:

„Dumnezeul meu, atâta bogăţie cerească şi nu este nimeni care să o dorească! Există o întreagă vistierie şi o bogăţie nemărginită, dar nu sunt oameni care să o moştenească. Eu am doar doi-trei călugăraşi. Alţii nu am”.

Simţea Harul înlăuntrul său cu multă intensitate, dar din nefericire nu existau pe atunci oameni cu jertfire şi lepădare de sine care să afle Mărgăritarul cel ascuns.

Eu, ca un prunc în cele duhovniceşti, nu puteam să mă adâncesc şi să prind noima acestei nedumeriri pline de întristare a Stareţului, de vreme ce el se ruga şapte-opt ore cu Rugăciunea minţii, ţinându-şi mintea în inimă. Puteţi să vă daţi seama de Harul Sfântului Duh, de dumnezeiasca luminare, de Lumina necreată ce-l învăluia pe Stareţ? Unde se mai află astăzi astfel de giganţi duhovniceşti? Din păcate nu mai există! Există părinţi duhovniceşti, dar nu la măsura Stareţului. Care era vistieria sa? Era vistieria Harului Sfântului Duh.

El însuşi scria despre această vistierie într-o epistolă de a sa astfel:

„Valurile noimelor îmi inundă mintea. Limba amuţeşte, căci nu apucă să rostească cuvintele. Furtunile gânditoare aruncă cu furie ploaia, iar pământ este foarte puţin în zilele noastre. Bogăţia Domnului nostru este mare, dar, din păcate, moştenitori sunt puţini. Se cere nevoinţă până la sânge” .

La începutul supunerii mele Stareţul mi-a spus următorul cuvânt patristic: „L-ai odihnit pe stareţul tău? L-ai odihnit pe Dumnezeu”. Când am auzit acest cuvânt, am făcut din el scopul vieţii mele şi pentru aceasta mă rugam în fiecare zi: „Dumnezeul meu, învredniceşte-mă să moştenesc binecuvântarea lui!”.

L-am slujit pe Stareţul meu până la ultima lui suflare şi am făcut totul ca să-mi ating acest ţel.

Stareţul a fost pentru noi un povăţuitor desăvârşit, plin de experienţă şi de darul discernământului. Ne iubea foarte mult, dar rareori o arăta. Cuvânt de laudă din gura sa nu auzeam decât foarte rar. In ultimele sale clipe am vrut să mă încredinţez dacă reuşisem să-mi ating ţelul sau nu. Lăsând deoparte ceea ce îmi spunea conştiinţa mea, eu voiam să aud aceasta de la însuşi Stareţul meu. Dar nu doream să-mi fac voia şi să-l întreb. Eram neliniştit să aflu dacă ţelul meu fusese atins, de aceea mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat:

- Gheronda, în toţi aceşti ani cât am stat aici, zi şi noapte, am trăit cu dorinţa ca să vă odihnesc şi de aceea tot ce am făcut, pentru Sfinţia Voastră am făcut. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit sau nu?

- Fiul meu, aşa cum tu m-ai odihnit pe mine, tot astfel şi Dumnezeu să te odihnească pe tine.

Ei, aceasta a fost pentru mine cea mai mare binecuvântare! Apoi l-am întrebat:

- Gheronda, puteţi să-mi faceţi şi o rugăciune?

- Vino, fiul meu, şi pleacă-ţi căpşorul!

Şi zicând acestea, m-a îmbrăţişat, mi-a lipit capul de pieptul său şi şi-a pus mâinile peste el. Apoi m-a însemnat de multe ori cu semnul Sfintei Cruci şi mi-a dat o mulţime de binecuvântări ce erau izvorâte din inima sa. Aceasta era cea mai mare răsplată a tuturor ostenelilor ascultării mele. Nu-mi doream nimic altceva în viaţă. Dar pentru a mă mângâia şi mai mult, Stareţul mi-a spus următoarele cuvinte:

- Dacă voi afla îndrăznire la Dumnezeu, înainte ca tu să pleci din această lume, voi veni atunci când vei muri ca să-ţi dau vestire şi să te iau cu mine.

Va veni ca să mă ajute când va ieşi sufletul meu! Multă îndrăznire avea înaintea lui Dumnezeu şi numai gura unui Sfânt putea să dea o astfel de încredinţare!

Cât de mare era bogăţia duhovnicească învistierită în sufletul Stareţului se poate vedea şi din următoarea întâmplare.

Inainte de a adormi, l-am întrebat:

- Gheronda, să vă facem câte un sărindar, unul eu şi altul părintele Haralambie?

Atunci, acest înţelept şi sfinţit om al lui Dumnezeu mi-a răspuns:

- Dacă aş fi aşteptat să mă mântuiesc numai cu aceasta, aş fi fost cel mai ticălos om. Dar ca să vă odihniţi conştiinţa, fă tu jumătate de sărindar, iar cealaltă jumătate părintele Haralambie.

Gândiţi-vă care era legătura sa cu Dumnezeu, astfel încât să fie pregătit să nu aştepte de la alţii ajutor, pentru a afla mântuirea! Era pregătit, pentru că în fiecare noapte, la priveghere, cugeta cum a petrecut ziua, care gând l-a chinuit, care patimă l-a luptat şi atunci lua hotărâri noi, ca s-o nimicească cu orice preţ. Această pregătire zilnică, împreună-lucrare a rugăciunii şi a Harului lui Dumnezeu, l-a desăvârşit omeneşte oarecum, astfel încât să poată înfrunta moartea cu seninătate şi nădejde. Iar despre aceasta mi-a vorbit într-una din zilele de dinaintea morţii sale:

- Fiul meu, toată osteneala este cum voi trece puntea morţii. De acolo înainte socoteala mea cu Dumnezeu este, cu Harul dumnezeiesc, aranjată, atât cât este cu putinţă unui om.

Inchipuiţi-vă ce conştiinţă curată avea! Nespus de curată şi de sigură!

Faptul că era bine pregătit au dovedit-o şi stările sale de dinainte de moarte. Una dintre ele era aceea de a plânge mereu din dragoste pentru Hristos şi pentru Maica Domnului. Nu avea nici o mustrare de conştiinţă. Aştepta moartea ca pe o zi de prăznuire, ca pe o zi de izbăvire din stricăciunea acestei lumi. Ardea de nerăbdare ca să vadă Dumnezeiescul Chip al Stăpânului, să se desfăteze şi să se sature de frumuseţea Lui, alături de ceata îngerilor. Dragostea sa pentru Maica Domnului era mai presus de orice descriere. Nu am văzut până astăzi un om care să o iubească atât de mult pe Maica Domnului, după Dumnezeu, precum Stareţul Iosif. Ochii săi vărsau lacrimi la simpla auzire a numelui ei sau şi numai atunci când vedea icoana ei sau cânta vreo cântare închinată ei.

Odată nu putea să doarmă şi mi-a mărturisit şi din ce pricină:

„Numai cât mi-am adus aminte de Maica Domnului şi nu am mai putut adormi”.

Această dragoste arzătoare a sa se vede din următoarele cuvinte scrise în epistolele sale:

„Eu nu pot să sărut doar o singură dată icoana Maicii Domnului şi să plec, căci atunci când mă apropii de icoană, ca un magnet mă atrage către ea. Şi trebuie să fiu singur, fiindcă doresc să o sărut ore întregi. Şi ca o suflare de viaţă vine în sufletul meu, umplându-mă de Har şi nedându-mi voie să mă depărtez. Dragoste, iubire dumnezeiască, foc arzător care, de îndată ce intri în biserică, te întâmpină, atunci când este o icoană făcătoare de minuni, şi te cuprinde o suflare cu bună mireasmă, încât rămâi ore întregi răpit în extaz, ieşit din sine, în Raiul cel bine mirositor. Atât de mult Har dăruieşte Maica Domnului celor care îşi păstrează trupul curat.

Toţi Sfinţii au adus multe laude Maicii Domnului, dar eu nu am găsit o laudă mai frumoasă şi mai dulce cu care să o chem în fiecare clipă decât aceasta: «Maica mea! Dulcea mea Măicuţă!»…

De îndată ce noi o strigăm, ea aleargă imediat spre ajutor. Nu apuci să spui: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă!», că îndată, ca un fulger, străbate mintea şi umple inima de luminare. Şi atrage mintea spre rugăciune, iar inima spre dragoste. De multe ori petreci întreaga noapte în tânguiri şi strigându-o în rugăciune, îi aduci laude ei şi mai ales Celui pe Care îl ţine în braţe” .

O ruga de mult timp ca să îl ia, pentru a se odihni. Adeseori ţinea în braţe icoana ei şi cu lacrimi fierbinţi o ruga: „Când vei veni la mine? Când vei lua sufletul meu?”. Iar Maica Domnului, pentru a arăta câtă dragoste şi evlavie avea Stareţul faţă de ea, a luat sufletul cuvios al Stareţului chiar în ziua Adormirii ei.

Fiindcă Stareţul suferea mult, la începutul lunii iulie a luat hotărârea de a-l chema pe părintele Anania de la Schitul Sfânta Ana ca să-i facă Sfântul Maslu. Voia să-l rugăm pe Dumnezeu să-i ia sufletul şi să plece. Insă Dumnezeu nu l-a luat îndată, ci i-a trimis vestire că va pleca în ziua Adormirii Maicii Domnului.

- Fiul meu, m-a întrebat Stareţul, în ce zi cade praznicul Maicii noastre?

Atunci am luat calendarul şi i-am spus.

- In această zi voi pleca din lume. Să aduci, fiul meu, hainele cu care mă veţi îmbrăca, ca să nu pierdeţi atunci timpul. Poate nu le veţi găsi atunci şi vă veţi mâhni. Să le aducem de pe acum, ca să fii liniştit, să ştii unde se află. Acolo este rasa mea, acolo dulama mea, acolo centura, iar acolo schima. Adu-le aici, fiul meu, pune-le într-un săculeţ şi agaţă-l într-un cui. Iar când va veni clipa, să fie deja pregătite.

Rânduială întru toate. Cu ajutorul Harului lui Dumnezeu, atât de mult se familiarizase cu moartea, încât se pregătea pentru ea aşa cum se pregăteşte lumea ca să meargă în concediu.

Zilele treceau foarte greu, iar cu puţine zile înainte de adormirea sa mi-a spus:

- Ingrijeşte-te să cumperi harbuz în ajunul praznicului Maicii Domnului, să iei brânză, să faci pâine proaspătă. Să ai şi câte o lumânare, să dai şi câte o metanie părinţilor, ca să se roage pentru mine, şi să mă îngropaţi acolo.

Stareţul îşi dorea atât de mult să plece din viaţa aceasta, încât ar fi putut crede cineva că se pregătea de o simplă călătorie şi aştepta maşina. Noi, dimpotrivă, făceam tot ce puteam ca să-l mai ţinem în viaţă sau cel puţin să nu sufere de dispnee. El însă ne spunea:

- Nu vă mai osteniţi, fiii mei, căci orice veţi face, eu tot voi pleca. Numai să vă rugaţi ca să nu mă împiedice ceva neaşteptat.

Liturghiseam şi-l împărtăşeam pe Stareţ în fiecare zi. Nu mânca decât puţin posmag şi harbuz pentru a putea lua o pastilă.

A venit şi ziua de 14 august, ajunul praznicului Maicii Domnului.

- Să pui, fiul meu, peştele la desărat, ca să dai masă la părinţi în cinstea Maicii Domnului.

După ce l-am pus, Stareţul mi-a spus:

- Să ai grijă să nu-l desărezi prea mult şi apoi să miroasă.

Trebuia să plece a doua zi din această lume, iar el, din dragoste, se îngrijea de noi până şi în cel mai mic amănunt, în acea zi, dimineaţa, devreme i-am spus:

- Gheronda, să vă spăl picioarele?

Deşi niciodată până atunci nu mă mai lăsase să fac aceasta, totuşi în acea zi a încuviinţat.

- Să vă tai şi unghiile?

- Taie-le!

Niciodată nu mă lăsase să i le tai. Şi se făcuseră… Dumnezeul meu, nu le tăiase niciodată! Priveliştea era înfricoşătoare. Cu greu am reuşit să i le tai cu cuţitul!

- Părinte Arsenie, am întrebat eu, să le spăl şi pe ale Sfinţiei Voastre?

El nu a vrut, dar Stareţul i-a spus:

- Lasă-l, Arsenie, să ţi le taie, ca să-şi amintească de asta micuţul nostru.

Le-am spălat, aşadar, picioarele, le-am tăiat şi unghiile. Apoi Stareţul a fost cuprins de o criză puternică de dispnee, dar când i-am făcut aer, s-a liniştit.

Apoi, fiindcă avea multă umilinţă, Stareţul a început să plângă. Toată viaţa aşteptase moartea, căci rămânerea lui în această lume însemna pentru el osteneală şi durere. Sufletul şi trupul său tânjeau după odihnă. Chiar şi pe noi, deşi ne înrădăcinase bine în suflet pomenirea morţii, ne-a impresionat mult familiaritatea lui cu „înfricoşata taină a morţii”. Arăta că se pregăteşte pentru un praznic. Atât de mare era încredinţarea pe care i-o dădea conştiinţa sa despre primirea milei dumnezeieşti. Insă în ultimele zile a plâns mai mult decât de obicei.

Părintele Arsenie cel plin de simplitate mergea să-l mângâie, zicându-i:

- Gheronda, atâtea osteneli, atâta rugăciune aţi făcut în toată viaţa, atâtea lacrimi… Şi tot plângeţi? Nu mai plângeţi! Vă va lua iarăşi criza de dispnee.

Stareţul însă îl privea şi suspina:

- Arsenie, Arsenie!

Stareţul nu plângea pentru păcatele sale, pe care ca un om le săvârşise, ci lăcrima pentru că simţea că pleacă şi merge la Dumnezeu pe Care îl iubea şi la Maica Domnului cea preaiubită. Numai el cunoştea ce anume simţea, pe când noi nu ne puteam da seama. Deşi plângea, chipul său era luminos. Nu arăta a fi bolnav.

Tocmai atunci a venit şi domnul Sotirios Shinas, un editor din Voios. Era un cunoscut de-al nostru şi venise ca să ia o cotizaţie. Stareţul l-a primit cu căldură şi i-a adresat următoarele cuvinte:

- Bun venit, domnule Sotirios!

- Ce mai faceţi, Gheronda? Cum vă simţiţi?, l-a întrebat acela după ce i-a sărutat mâna.

- Sunt bolnav.

- Dar nu arătaţi bolnav. Sunteţi foarte bine.

- Mâine o să auziţi.

- Nu vă temeţi, Gheronda. Voi priveghea şi eu în schit pentru praznicul Maicii Domnului şi voi fi lângă Sfinţia Voastră.

- Veţi auzi şi clopotele.

- A, Gheronda, să nu credeţi aşa ceva.

- Bine, mai vedem.

Apoi întorcându-se către mine, mi-a spus:

- Bobocule, dă-i banii domnului Shinas şi serveşte-l şi cu o trataţie!

I-am dat o bucăţică de rahat, puţină apă rece şi banii. Domnul Shinas nu a dat importanţă cuvintelor Stareţului, fiindcă îl vedea vorbind cu atâta uşurinţă. A văzut chipul lui strălucind, dar nu şi-a dat seama că acea strălucire era de la Harul lui Dumnezeu şi nu de la sănătatea trupească.

Apoi domnul Shinas l-a întrebat pe Stareţ:

- Gheronda, aceşti călugări sunt ucenicii Sfinţiei Voastre?

Atunci Stareţul a tăcut timp de un minut, după care i-a spus zâmbind:

- Vezi aceşti călugăraşi? într-o bună zi ei vor cuceri Sfântul Munte.

In acea vreme Sfântul Munte avea un număr mic de monahi, dar Stareţul vedea de mai înainte revigorarea lui, drept pentru care a spus acele cuvinte şi anume că ucenicii săi aveau să fie unii dintre cei care vor ajuta la înflorirea vieţii duhovniceşti a Sfântului Munte.

Şi într-adevăr, obştea părintelui Iosif cel tânăr a populat Sfânta Mănăstire Vatoped, părintele Haralambie a ajuns egumen la Sfânta Mănăstire Dionisiu, eu la Sfânta Mănăstire Filotheu, iar fiii mei duhovniceşti la Sfintele Mănăstiri Xiropotamu, Karakalu şi Konstamonitu. Părintele Efrem Katunakiotul a iubit mult şi a ajutat în mod deosebit Sfânta Mănăstire Simonos Petras.

Stareţul vedea de mai înainte viitorul fiecăruia dintre noi. De aceea, înainte de a adormi ne-a spus:

- Nu aveţi binecuvântare să rămâneţi împreună după moartea mea. Fiecare să se nevoiască singur.

A venit şi seara, iar eu urma să liturghisesc la Paraclisul Bunei Vestiri ce se afla în chilia Stareţului. A fost singura zi când Stareţul nu a putut să intre în bisericuţă din pricina căldurii şi a dispneei, ci a rămas pe balcon, lângă fereastra bisericuţei, şi a ajutat la cântat. Cu multă osteneală a cântat împreună cu noi „Sfinte Dumnezeule”.

La sfârşit a venit şi s-a împărtăşit. De îndată ce s-a împărtăşit, a spus: „Merinde pentru viaţa veşnică”.

După sfârşitul Liturghiei Stareţul a mers în chilia sa. Am intrat şi eu, iar el mi-a spus:

- Acum mergi şi odihneşte-te şi să vii de îndată ce se va lumina de ziuă; poate voi avea nevoie de tine.

Am pus metanie şi m-am dus să mă odihnesc puţin. Când m-am trezit, am mers la Stareţ şi l-am găsit stând împreună cu bătrânul Arsenie în curtea sa, sub pergolă. De la picioare şi până la mijloc era umflat din cauza insuficienţei cardiace. S-a ridicat, s-a dus în luminiş şi a început să privească cerul de la un capăt la altul. Părea că le priveşte pe toate pentru ultima dată şi că îşi ia rămas bun de la lume pentru totdeauna. Apoi s-a aşezat din nou şi mi-a spus:

- Ia aminte, să nu înceapă peştele să miroasă. Să le dai părinţilor harbuz, peşte, pâine, brânză şi câte o metanie. Nu îmi dai şi mie pastila?

- Indată, Gheronda.

I-am adus şi puţină apă, iar el a băut-o, după care mi-a spus:

- Fiul meu, nu vrei să mă duci înăuntru? Am puţină treabă.

Atunci l-am luat în braţe ca să-l ridic, dar aşa cum era, umflat, iar eu atât de slab, nu am reuşit.

- Nu poţi să mă ridici, mi-a spus Stareţul. Strigă-l pe Branko!

Acesta se afla în acea clipă în grădină. L-am strigat să vină şi l-am ridicat pe Stareţ. După ce l-am dus în chilia sa, am aşteptat afară, iar apoi l-am aşezat înapoi pe scăunelul său, aflat pe terasa chiliei sale.

- Fiul meu, mi-a spus Stareţul, astăzi nu văd prea bine.

- Gheronda, i-am spus eu, şi dacă eraţi de fier şi tot nu aţi fi putut răbda tot ceea ce pătimiţi acum. Faptul că nu vedeţi, aceasta nu-i nimic. Veţi începe martiriul.

- Da, ai dreptate.

Stareţul dorea să plece din această lume, atât pentru că suferea, cât şi pentru faptul că Harul lui Dumnezeu îl chema tainic la cele cereşti. Primise vestire cu destul timp înainte că avea să plece în ziua Adormirii Maicii Domnului şi de aceea aştepta cu nerăbdare acea clipă binecuvântată. Dar nu a plecat în ceasul în care socotea, adică la ivirea zorilor, ci atunci când a vrut Dumnezeu, la două ore după răsăritul soarelui.

Astfel, după puţin timp îmi spune:

- Soarele urcă sus pe cer, fiul meu. Cum de nu m-a luat Dumnezeu? Hotărârea este luată de Dumnezeu, de ce întârzie să mă ia? Soarele se ridică, iar eu trebuia să fi plecat.

Era ultima cercetare a celui viclean. De îndată ce a văzut că a slăbit puţin răbdarea Stareţului, imediat l-a atacat. De parcă ar fi stat la pândă şi atât ar fi aşteptat. „Soarele s-a ridicat pe cer”, îi şoptea diavolul, „prin urmare vestirea pe care ai primit-o nu este corectă. Aşa că nu vei muri”. Gândiţi-vă că, deşi Stareţul era văzător de Dumnezeu, totuşi în ultima clipă s-a primejduit! Diavolul a exploatat fisura micii amânări, după părerea Stareţului, pentru a pune dinamită şi a-i arunca în aer sufletul său. Voia adică să-l descurajeze şi chiar să-i clatine credinţa.

Desigur, Dumnezeu a îngăduit această încercare în ultima clipă a vieţii sale, pentru a nu se încrede în sine şi pentru a nu cugeta că este puternic, ci cu smerenie să treacă prin poarta cea strâmtă a morţii. Era ca şi cum i-ar fi spus: „Ia aminte la ultima clipă, tu cel ce te socoteşti mare şi important. Dacă te părăsesc, diavolul te cerne cu un simplu gând. Atât de neputincios eşti! Ceea ce ai învăţat ai văzut şi în faptă. Eşti de lut, eşti pământ!”. Dumnezeu a voit să-l înveţe prin aceasta ultima lecţie despre neputinţa omenească. L-am văzut că se mâhnea şi m-a durut pentru el. Atunci m-a luminat Dumnezeu şi, mişcat fiind de un imbold lăuntric, i-am spus cu curaj:

- Gheronda, nu vă mâhniţi! Vom face acum rugăciune ca să plecaţi.

Aceasta aştepta! Era foarte înţelept duhovniceşte şi aştepta să vadă în ce chip avea să vorbească Dumnezeu. Aştepta să vadă cum începe plecarea lui din această lume.

- Nu vă mâhniţi, în ultimul ceas diavolul are multe picioare şi mai răstoarnă şi lucrurile.

Cu adevărat, ce spuneam eu, ucenicul, dascălului meu! Eu, care eram un copilandru în faţa unui gigant! Se poate ca Stareţul să fi cugetat: „Acest micuţ a primit vestire de la Dumnezeu”, căci îndată ce s-a încredinţat de aceasta, lacrimile sale au încetat, iar el mi-a spus:

- Vreau să-mi ştergi lacrimile.

După ce i le-am şters, mi-a spus:

- Ia-mă şi du-mă la uşă! Strigă-i pe părinţi ca să vină să pună metanie şi să le dau binecuvântarea mea.

- Părinţilor, am strigat eu atunci, veniţi să luaţi binecuvântarea Stareţului!

După ce am pus cu toţii metanie, Stareţul ne-a spus:

- Imprăştiaţi-vă şi fiecare să facă rugăciune cu metania ca să se sfârşească mai repede, căci mă grăbesc să plec la Mântuitorul Hristos.

- Eu, a spus părintele Arsenie, nu plec nicăieri!

- Mergi şi tu!, i-a spus Stareţul.

- Să fie binecuvântat!, a răspuns el.

Atunci am plecat cu toţii: părintele Arsenie în chilia sa, Branko a mers alături, părintele Haralambie şi părintele Timotei la coliba lor, iar eu la a mea, ce se afla mai jos. Acolo am îngenuncheat şi m-am rugat astfel:

Arhanghele Mihaile, vino să- l iei pe Stareţ, căci nu mai poate. De vreme ce hotărârea de a pleca a fost luată de Dumnezeu, să fie chiar şi cu o oră mai devreme. Nu mai suferă întârziere, fiindcă satana poate să ne facă multe. De ce să fie chinuit de dispnee?”.

De îndată ce am plecat toţi, a venit părintele Atanasie şi i-a spus Stareţului care stătea pe scăunelul său:

- Gheronda, conducerea schitului m-a însărcinat să fac o colectă pentru cheltuielile hramului. Dă-mi binecuvântarea ta să merg pe la mănăstiri!

- Părinte Atanasie, stai aici! Vei pleca mai târziu.

- Gheronda, nu pot, ci trebuie să plec, căci altfel voi întârzia, nu apuc…

Stareţul, văzând că nu ascultă, a spus deodată:

- Ah, am nevoie de aer! M-a apucat criza de astm…

- Ce-ai păţit?

- Ia cartonul şi fă-mi aer!

Desigur, suferea de dispnee, dar în acea clipă nu avea nici o criză. Spusese aceasta doar ca să-l ţină lângă el pe părintele Atanasie. Căci după plecarea sa din această lume, pe părintele Atanasie l-ar fi chinuit gândurile şi l-ar fi cuprins deznădejdea, dacă nu s-ar fi aflat lângă Stareţ în ultimele clipe. Numai Stareţul putea să-l ţină. Stareţul s-o fi gândit în sinea sa: „Acum, când nu voi mai fi eu, dacă îl apucă deznădejdea, cine îl va sprijini?”. De aceea, pentru a nu se chinui mai apoi, l-a ţinut lângă el prin acest şiretlic.

Atunci părintele Atanasie a luat cartonul şi a început să-i facă aer Stareţului. Şi astfel, a rămas lângă el. Un minut a durat. Aceasta arată că, deşi era gata să moară, limpezimea duhovnicească a cugetării Stareţului era desăvârşită.

Intre timp, de îndată ce a auzit vocea părintelui Atanasie, a ieşit şi părintele Arsenie din chilia sa ce se afla alături, pentru că de obicei îl obosea pe Stareţ. Şi a început să-l certe zicându-i:

- Nu-l mai cicăli pe Stareţ, nu-i mai face aşa, nu-i mai face pe dincolo!

Dar de îndată ce părintele Arsenie a văzut că Stareţul avea o nouă criză de dispnee, a tras de sârma ce suna un clopoţel jos, la coliba părintelui Haralambie. Il foloseau pentru semnal în caz de nevoie. Acum l-a tras pentru a-i chema pe părintele Haralambie şi pe părintele Timotei, care locuiau împreună.

- Părinte Arsenie, a spus deodată Stareţul, nu îmi scoţi şoseta ca să-mi freci puţin piciorul care este umflat? Căci mă odihneşte aceasta.

Oare odihnă căuta Stareţul, el, care peste puţin avea să plece din lumea aceasta? Niciodată Stareţul nu ceruse aceasta. Acum însă făcea aceasta pentru ca bătrânul Arsenie, care era foarte simplu, să nu-l vadă că pleacă. De îndată ce părintele Arsenie s-a plecat jos, Stareţul a privit cu stăruinţă Cerul timp de vreo două-trei minute. Vedea că vine cineva. Trebuie să fi fost Arhanghelul Mihail care îi făgăduise că va veni după o vreme.

A vrut să vorbească, să spună ce vede, căci îi plăcea să le împărtăşească şi altora experienţele sale, dar limba îi era legată.

Nu i s-a îngăduit în acea clipă să vorbească. Apoi s-a întors către părinţi şi, plin de trezvie, le-a spus:

- Toate s-au terminat. Plec, binecuvântaţi!

Şi cu aceste ultime cuvinte ale sale a prins mâna părintelui Arsenie, a nedespărţitului său împreună-nevoitor, ca să-şi ia rămas bun pentru totdeauna. Atunci şi-a plecat capul spre dreapta, a deschis şi a închis de două-trei ori gura şi ochii, răsuflând adânc. Asta a fost totul. Cu mintea cât se poate de lucidă, şi-a predat sufletul în mâinile Celui pe Care L-a iubit şi pentru care s-a nevoit din tinereţe.

Insă bătrânul Arsenie şi părintele Atanasie nu l-au crezut pe Stareţ când a spus că moare şi de aceea nu au observat când a plecat, de vreme ce se sfârşise atât de liniştit cu toate simţurile sale. De aceea, părintele Atanasie continua să-i facă aer, iar părintele Arsenie îi ţinea capul, atunci când au venit părintele Haralambie împreună cu părintele Timotei.

Părintele Timotei, de îndată ce s-a apropiat, le-a spus:

- Opriţi-vă, părinţilor! Lăsaţi-i capul, căci a murit! De ce îl mai ţineţi? S-a dus… A murit!

Moarte cu adevărat cuvioasă! Nouă ne-a lăsat sentimentul Invierii. Inaintea noastră aveam un mort şi s-ar fi cuvenit să ne tânguim, dar înlăuntrul nostru trăiam Invierea. Şi acest sentiment nu ne-a părăsit, ci de atunci el însoţeşte mereu pomenirea Sfântului nostru Stareţ.

(Din: Arhim. Efrem Filotheitul, “Staretul meu Iosif Isihastul“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2010)