Strainul existential si „Prietenul”
Hristos
În romanul său
„Străinul” scris în 1942,
Albert Camus descria drama unui mic
funcţionar incapabil de a ieşi dintr-o
stare de absolută indiferenţa faţă
de tot ceea ce se petrecea în jurul
său. Personajul lui Camus este
insuportabil prin absenţa oricărei
implicări, el reprezentând o
existenţă greu de justificat pe
orice plan raţional. Drama acestuia
depăşeşte spaţiul romanului, ea
devenind o întrebare permanent
valabilă atunci când omul refuză
să-şi asume veritabila sa vocaţie,
de
cunoaştere a vieţii în sensul
ei real, ca dar de la Dumnezeu.
Dragostea divină este, existenţial,
şansa absolută a omului. Numai
datorită ei viaţa omului depăşeşte
stadiul de vegetare, de pasivitate,
mergând către un destin activ
care-şi găseşte apogeul în viaţa
veşnică. Existenţialismul lui Camus
condamnă viaţa lipsită de
discernământ, existenţa subjugată
satisfacerii unei comodităţi de
moment, comoditate distrugătoare, şi
în cazul personajului din
„Străinul”, chiar fatală. Dacă
Sartre considera existenţialismul ca
emanciparea omului, care vrea să ia
locul lui Dumnezeu, Camus atrage
atenţia ca nu cumva acest loc să fie
preluat de un zeu periculos şi
răuvoitor: propriul ego uman înălţat
la nivelul de stăpân absolut care ca
un drog, cere libertatea de a nu
face nimic, de a se eschiva în orice
situaţie, de a fi lăsat netulburat
şi nefolosit, de a fi ca o plantă.
Meursault, personajul lui Camus,
asistă fără chef şi fără vreo urmă
de implicare afectivă la
înmormântarea propriei mame,
găsindu-l ciudat pe acel bătrân,
singurul care plânge în urma carului
mortuar. O săptămână mai târziu
Meursault omoară un om, faptă
absurdă în contextul vieţii pe care
o dusese până atunci. El, care nu
s-a implicat niciodată, împuşcă un
om dintr-un reflex stupid, reflex ca
o pedeapsa dată de propriul destin,
până atunci neglijat, neîngrijit şi
abandonat,
care a scăpat definit de sub
controlul raţiunii, acţionând de
sine stătător. La procesul care va
urma, Meursault rămâne mai departe
în starea lui, neimplicat, incapabil
de o reacţie, de un sens care să-i
justifice existenţa. În procesul
intentat lui, el este „străinul”,
singurul căruia îi este indiferent
tot ceea ce se întâmplă, condamnarea
sa la moarte fiind singura
consecinţă logică. „Străinul” va fi
la fel de singur şi în ultimele
clipe de viaţă, refuzând sprijinul
preotului şi, ca reflex al
singurătăţii, sperând că la execuţie
vor asista mulţi oameni, chiar dacă
aceştia îl vor huidui.
Ce
contradicţie între experienţa
„străinului” şi cuvintele
Mântuitorului de la Ioan 17, 24-26:
„Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să
fie împreună cu Mine şi aceia pe
care Mi i-ai dat, Ca să vadă slava
mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că
Tu m-ai iubit pe mine mai înainte de
întemeierea lumii …..ca iubirea cu
care M-ai iubit Tu să fie în ei şi
Eu în ei.” Rugăciunea lui Hristos
către Tatăl este semnificativă
pentru raportul dintre divinitate şi
om. În aceste condiţii orice stare
de apatie, de indiferenţă este
sinonimă unui păcat fundamental.
Iubirea lui Dumnezeu este veşnică,
ea este o coordonată eternă ce
exista încă înainte de facerea lumii.
Pe aceasta coordonată, omul poate
construi un eşafodaj spiritual care
duce la mântuire. A refuza o
asemenea construcţie spirituală este
sinonim cu refuzul de a intra în
ordinea firească a lucrurilor. Într-o
asemenea situaţie existenţa
încetează a mai fi reală, devenind
doar o umbră. Destinul lui Meursault
este absurd ca orice încercare de a
justifica egoismul prin egocentrism.
Iluzia unei substituirii a omului în
locul lui Dumnezeu este periculoasă
prin lipsa de finalitate a
exerciţiului. Ce se întâmplă cu noi
după ce ne-am declarat formal
superiori divinităţii ? Ce
ideal, ce scop mai are o viaţă în
care pe plan teoretic ne vrem
infailibili ? Omul care se crede
fără greşeală se plictiseşte în
colivia de aur în care s-a închis.
Omul credincios este ambiţios în
sensul pozitiv al cuvântului. Omul
credincios nu-L exclude pe Dumnezeu,
ci idealul lui suprem este să ajungă
lângă de El în Împărăţia cerurilor.
Îmi vin în minte versurile lui
Eminescu :
„De-i goni fie
norocul
Fie idealurile
Te urmează in tot locul
Vânturile, valurile „
Dumnezeu ne iese în întâmpinare
atunci când împlinim un ideal. Doar
moartea nu are nici un ideal.
Dumitru Horia Ionescu
Libertatea lagărului - metode de supravieţuire
„Când vei fi închis, fiule, vei trece dintr-o închisoare mare într-una mai mică, iar când vei pleca de acolo, dacă vei mai pleca, vei trece dintr-o închisoare mică într-una mare.“ Acestea sunt cuvintele pe care le-a auzit Nicolae Steinhardt de la tatăl său, înainte de a fi întemniţat. Sunt cutremurătoare, dar într-un fel adevărate. Dacă universul tău este lipsit de Dumnezeu, iar libertatea trupească îţi este îngrădită, atunci te afli tot timpul într-o închisoare.
Cum găseşti un sens vieţii în temniţă? Mulţi oameni au spus că trebuie să îţi cauţi o activitate oarecare, mai ales dacă eşti singur în celulă. Alţii au susţinut că este important să gândeşti puţin şi concentrat, pentru a nu-ţi pierde minţile. Situaţia într-o temniţă obişnuită nu este chiar atât de gravă în zilele noastre, precum a fost, spre exemplu, într-un gulag sau un lagăr nazist. Rămâne, însă, o existenţă dificilă, plină de pericole şi de ameninţări. Scopul acestui material este să dezvăluie în ce măsură un om poate supravieţui chiar şi închis în cele mai grele condiţii.
În 1943, un psihoterapeut austriac faimos, Viktor Frankl, a fost închis în lagărul de la Auschwitz. Se ştia că eşti aproape condamnat la moarte dacă ajungi internat aici. Cifra oamenilor care au murit în acest lagăr se ridică la peste 2 milioane. Frankl a decis că nu este momentul să dispere, ci să încerce pe cât posibil să supravieţuiască. S-a străduit să îşi găsească un scop pentru care să poată lupta. A observat că foarte mulţi deţinuţi îşi puneau capăt zilelor deznădăjduiţi de viaţa mizeră şi lipsiţi de orice speranţă că ar putea scăpa într-o zi din acel infern terestru. Frankl a încercat şi a reuşit să salveze câteva vieţi, vorbind mereu cu deţinuţii respectivi şi întrebându-i dacă nu mai există cineva din familia lor care îi aşteaptă în afara lagărului. Le-a deschis orizontul şi i-a făcut să lupte. Era imposibil să le vorbeşti oamenilor de Dumnezeu atunci. Mulţi erau atei sau puţin credincioşi, iar mirosul cadavrelor arse, bătăile crunte şi chinurile suprafireşti la care erau supuşi îi întărâtaseră şi îi împietriseră. Frankl a încercat, prin urmare, să suscite interesul prizonierilor pentru rudele lor, pentru cărţile pe care ar fi dorit să le scrie, pentru proiectele rămase neîncepute, şi a reuşit.
Temniţele comuniste române au reprezentat alt gen de chinuri. În lagărele naziste nu era un interes atât de mare să fii prigonit religios, cât să mori din cauza muncilor grele. În temniţele noastre se încerca şi o epurare religioasă. Deţinuţii nu aveau voie să se roage, erau forţaţi să spele pe jos cu veşminte preoţeşti, să rostească hule la adresa lui Dumnezeu pentru a nu fi chinuiţi. De aceea, mărturisirea lui Hristos a avut un loc de frunte aici. Prin rugăciune evadai, prin credinţă te înălţai. Imnele închisorilor sunt cutremurătoare, pline de dragoste şi pocăinţă, în condiţiile în care erai chinuit zilnic cu sălbăticie. Dacă există un sens pe care îl poţi descoperi în închisoare, acela este credinţa în Dumnezeu. Fără aceasta eşti deja mort şi lipsit pe veci de libertate, iar durerea cea mai mare este că îţi pierzi libertatea spirituală. În ziua în care vei fi eliberat, îţi vei da seama că, de fapt, închisoarea este în sufletul tău, iar zidurile între care te simţeai prizonier te protejau... de tine însuţi.
În esenţă, sunt doar două căi prin care poţi găsi un sens şi supravieţui în cele mai grele condiţii: credinţa în Dumnezeu şi în cei apropiaţi, dar, întotdeauna, primul poate fi suficient. În încheiere, am selectat o poezie a lui Radu Gyr, care exprimă foarte bine cele două posibilităţi. Se numeşte „Scrisoarea tatii“. „Fiule, fiule, ce lungă e calea!/ Caân basm, pânâla tine sunt mări şi ţări,/ Trenuri, păduri, jandarmi şi ocări/ şi stele ce nu ne ştiu jalea./ Dorul de tine mi-e aşa, ca o furcă/ proptită cu dinţii în beregată./ Din fundul Aiudului ochii tăi urcă/ pe cer, ca doi luceferi de piatră./ Mănânc: eşti în lingura mea. Fac un pas:/ şchioapeţi alături, în fiare./ Aprind o făclie la iconostas:/ cad lacrimile tale din lumânare./ Noaptea vine lanţul tău, blestematul,/ Cu lungi tânguiri să mă scoale./ Eu strig: - Lanţule, lanţule, lasă-mi băiatul,/ ferecă-mi mie gleznele goale!/ Cu paşi de umbră, din ţintirim,/ uneori, noaptea, maică-ta vine:/ - Ia-ţi plânsul, bătrâne, şi vino cu mine/ temniţa-n lacrimi să o topim!...“