Postat in 8 martie 2009 in Spiritualitate si in Duminici
Desăvârşirea este o noţiune pe care o putem defini
doar aproximativ, ea nefăcând parte din vocabularul
existenţei noastre obişnuite. Într-adevăr, cine este
desăvârşit dintre muritori, ca să putem avea o
imagine clară a ceea ce înseamnă? Tot ceea ce putem
şti şi afirma este că desăvârşirea se găseşte doar
la Dumnezeu.
Fiecare ştiinţă are vocabularul ei propriu.
Cu
noţiunile ei operăm atunci când vrem să descriem
fenomene caracteristice ştiinţei respective. La fel
şi în teologie. Doar că aici este mult mai greu,
practic imposibil
de găsit noţiuni potrivite,
pentru că intrăm într-un domeniu pe care nu-l
putem cunoaşte. Spunem de pildă că Dumnezeu este
infinit. Ştim noi ce este infinitatea? Avem o
reprezentare clară a ceea ce înseamnă ea? În lumea
noastră nimic nu e infinit. Nici măcar în
matematică, unde se recunoaşte de asemenea că
infinitul nu poate fi realizat, atins. De aceea se
foloseşte noţiunea de „asimptotă”. A
tinde asimptotic spre infinit, înseamnă a se
apropia din ce în ce mai mult
de el, fără a-l ajunge niciodată. De aceea am
putea spune că şi aspiraţiile noastre ar fi nişte
asimptote către infinit. Încercăm prin străduinţele
noastre să ne apropiem de infinitatea divină, dar nu
reuşim s-o atingem nici când. De altfel, nici alte
noţiuni ale limbajului pe care-l folosim
atunci când vorbim despre Dumnezeu nu sunt
definitorii. Spunem că „Dumnezeu e bun”, de pildă.
Dar ştim noi cu adevărat ce înseamnă bunătatea lui
Dumnezeu? Putem spune că un măr e bun de pildă, că
vremea e bună, pentru că ne încălzeşte sau dă ploaie
roditoare. Dar bunătatea lui Dumnezeu se află într-o
categorie noţională de care nu putem avea
cunoştinţă! Sau spunem că e drept! Dar înţelegem noi
ce înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, care e cu totul
altceva decât dreptatea omenească, la altă scară,
într-o accepţie a cuvântului care ne depăşeşte?
De aceea, se introduce în teologie
noţiunea de „apofatic” , adică de afirmarea
prin negaţie, spre deosebire de teologia catafatică
adică de cea afirmativă. Apofatismul
este o metodă foarte des întâlnită
şi la Sfinţii Părinţi. Astfel, spre deosebire
de Platon, care spunea că Dumnezeu este „greu de
înţeles, dar imposibil de exprimat”, Sfântul
Grigorie de Nazianz spune:”A exprima pe Dumnezeu
este cu neputinţă, dar a-L înţelege este şi mai
imposibil” (A doua Cuvântare Teologică, 3)
Deci revenind
la subiectul propus,
respectiv desăvârşirea dumnezeiască, n-o
putem defini nici pe ea,
decât tot prin metoda apofatică: Dumnezeu nu
e desăvârşit, e cu totul altfel decât înţelegem noi
desăvârşirea. Şi mai rezultă de aici ceva:
desăvârşirea n-o putem atinge. Aspirăm spre ea,
încercăm să ne apropiem cât mai mult de ceea ce
credem noi că este desăvârşirea, dar desăvârşirea nu
poate fi atinsă de către noi, în viaţa noastră
omenească. De aceea trebuie să asumăm această
aspiraţie, această luptă pentru progresul în
desăvârşire cu smerenie, cu conştiinţa limitării
noastre, a neputinţei noastre de a
realiza singuri, cu certitudinea că putem
urca pe trepte care ne apropie de desăvârşire doar
cu ajutorul Domnului.
Sfinţii Părinţi vorbesc mult despre problema
ascensiunii omului, a înaintării lui în virtute se
întâlneşte foarte des. Sfântul Diadoh al Foticeii
s-a preocupat mult de ea. Printre cele mai cunoscute
scrieri care se referă la urcuşul duhovnicesc al
omului este şi Scara, scrierea sfântului Ioan
Scărarul, care şi-a şi primit numele de la ea, urcuş
duhovnicesc pe care omul poate să-l îndeplinească cu
ajutorul Domnului, o strădanie necontenită pe care
omul o poate asuma cu smerenie şi cu conştiinţa că
ea îl apropie de divinitate, de ceea ce Dumnezeu, în
marea Sa iubire de oameni aşteaptă de la noi.
Aici ar mai fi de subliniat un fapt şi anume:
Lumea este
darul lui Dumnezeu, expresia iubirii Sale
pentru om, după cum spune Olivier Clément,
scriitorul creştin francez, mort de curând. Ea este
locul unui neîncetat dialog al
omului cu Dumnezeu şi al dialogului oamenilor
între ei. Dumnezeu aşteaptă ca „omul să descifreze
semnificaţiile infinite ale lucrurilor, punând în
valoare cu amprenta sa darurile primite şi
transformându-le în ofrande” spune el. Astfel viaţa
se îmbogăţeşte continuu şi creşte spiritual.
Prin această creştere se descopere sensul creaţiei,
întrucât căderea în păcatul originar a întunecat,
dar nu a suprimat caracterul ei harismatic.
Dar în această iubire extremă faţă de creaţia
Sa, Dumnezeu ne-a lăsat libertate deplină. Dacă vrem
putem încerca să mergem pe
drumul îngust şi plin de eforturi care urcă
spre Domnul, dar nu suntem obligaţi s-o facem.
Dumnezeu
nu
stă cu vărguţa după noi şi nu ne obligă. Unde ar mai
fi meritul omului, dacă ar fi condus de mână
întocmai unui bebeluş pe care mama lui îl fereşte:
„nu pune mâna pe sobă că te arde, nu te apropia de
fereastră ca să nu cazi” şi aşa mai departe. Olivier
Clement a scris foarte mult despre această libertate
pe care omul o primeşte de la Dumnezeu, tocmai
pentru că Dumnezeu îl iubeşte şi vrea să-l lase să
decidă singur asupra mersului vieţii sale, să-i lase
meritul opţiunii, meritul îndreptării sale pe calea
virtuţilor. Faptul că ne
lasă să contribuim cu
strădania şi perseverenţa noastră la acţiunea de
mântuire este dovada
iubirii şi a încrederii
pe care Dumnezeu o are în noi.
(De curând am auzit o opinie, cum că noi nu
trebuie decât să ne lăsăm în grija lui Dumnezeu,
deoarece El face el aşa fel încât să ne mântuim, ori
vrem, ori nu vrem. Într-un fel ea aminteşte de
doctrina protestantă, care afirmă că omul trebuie
doar să creadă,
fiindcă de restul are Dumnezeu grijă. În
ortodoxie, aşa cum spun Sfinţii Părinţi şi cum stă
scris în Biblie, nu numai credinţa, dar şi faptele,
deci participarea activă a omului este hotărâtoare
pentru mântuire.
Astfel omul
se străduieşte să se elibereze de patimi. Sf.
Maxim Mărturisitorul spune că patima este în fiinţa
ei o întoarcere a aspiraţiei infinite a omului spre
altă ţintă decât cea care îl apropie de Dumnezeu,
spre îngustarea orizontului lui, făcându-l opac şi
egoist. Prin ispita duhului satanic, omul uită care
este ţinta lui adevărată. El se lasă amăgit punându-se
exclusiv în slujba simţurilor, a tentaţiilor
superficiale, care nu-i pot satisface setea de
infinit, intea lui uitându-şi rostul propriu, acela
de a cunoaşte pe Cel
care, cu infinitatea Sa, este în stare să
împlinească dorul lui infinit de cunoaştere, după
cum spune Sf. Antonie. Trei cauze produc patimile în
om, spune el şi anume : mintea slăbită în lucrarea
ei autonomă şi proprie, precumpănirea percepţiei
simţurilor care subordonează mintea
şi o alergare exclusivă şi iraţională după
plăcerea momentană, cu sentimentul că astfel fugim
de durere. Patimile sunt aşadar o stăpânire
cantitativă şi ierarhică a simţurilor asupra
spiritului, provocând
robia acceptată de noi a voinţei noastre,
ceea ce înseamnă o pasivitate păgubitoare care nu
îndeplineşte cu nimic nădejdea noastră de a atinge
fericirea definitivă. Sfântul Antonie spune: „Nu
cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele
prin alegere cu voia. Nu este păcat a mânca, ci a
mânca fără cuviinţă şi fără înfrânare. Nu este păcat
a privi, ci a privi cu pizmă, cu mândrie. Nu este
păcat a asculta liniştit, ci a asculta cu mânie. Nu
este păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi
rugăciune, dar este păcat vorbirea de rău…Fiecare
dintre mădularele noastre păcătuieşte când din
slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele
bune, împotriva voii lui Dumnezeu ”(Cap. 60 din
Filocalia greacă.)
Nu sunt deci vinovate plăcerile împreunate cu
ceea ce se săvârşeşte în mod necesar, ci devierea
lucrării simţurilor în căutarea cu orice preţ a
plăcerii. De aceea patimile duc la dezordine, la
slăbirea şi descompunerea trupului şi a spiritului
care-l ţinea în ordine. Astfel omul este împins tot
mai departe rostogolindu-se pe panta patimilor, spre
o plictiseală, un gol prevestitor de moarte. Căci
după cum se ştie, totdeauna plăcerea este legată de
durere, astfel că omul purtat de frica morţii care i
se vesteşte prin ea, îşi duce firea spre moarte.,
spune D. Stăniloae în Ascetica şi Mistica, (pg.
102).
El se cufundă tot mai mult în iraţionalitate,
în incapacitatea de a se opri din pornirile sale.
După cum spune Sf. Ioan Scărarul: „diavolul
împiedică pe om să se socoată sătul, chiar dacă ar
fi înghiţit tot Egiptul şi ar fi băut tot Nilul (Scara,
PG 88,868 C). Prin patimă, vrem cu o voinţă infinită
nimicul, spune Maurice Blondel. Prin patimă umflăm
nimicul, ne înflăcărăm de el, ne consumăm pentru el,
ne mişcăm în zona lui, sfârşind în absenţa oricărei
surse pozitive de existenţă (D. Stăniloae, op cit.
p.110) Ni se pare că superficialul e profund,
consistent şi durabil, de aceea ne atrage. După ce o
clipă am avut iluzia că ne poate astâmpăra setea de
existenţă adevărată, ne însetează din ce în ce mai
mult, dat fiind imposibilitatea lui de a ne
satisface, Astfel sentimentul de zădărnicie devine
din ce în ce mai clar,
devenind cu vremea o trândăvie spirituală
ucigătoare, numită de sfinţii Părinţi „acedie”.
Comentând cuvintele Sf. Evagrie Ponticul, teologul
german I. Hausherr spune: „Dracul acediei taie orice
speranţă, făcând sufletul să accepte gândul morţii…Demonul
acediei este mai greu de suportat decât toţi. El
picură amărăciunea în în toate motivele noastre de a
vieţui în mod duhovnicesc. Nu mai e nici o dragoste
în jurul vostru, Aveţi dorinţa să plângeţi dar o
sugestie groaznică stăvileşte lacrimile: ele nu
servesc la nimic…”
De
aceea Sfinţii Părinţi cer în primul rând o întărire
a minţii, ceea ce înseamnă o lucrare de voinţă a
minţii şi efortul omului de a se lumina cu privire
la rostul şi datoriile sale. E o strânsă împletire a
lucrării voluntare cu cea intelectuală. Cu alte
cuvinte opera de redresare a omului trebuie începută
cu credinţa, care pe de o parte este şi o chestiune
de voinţă, dar şi de acţiune a gândirii, cu
argumente împotriva
păcatului. Părinţii numesc aceasta
paza minţii,
rezistenţa şi atenţia trează care veghează permanent
la eliminarea oricărui gând al patimii. Ea
ţine prezentă în minte conştiinţa iubirii
infinitului dumnezeiesc, care o îmbogăţeşte cu
sensuri mereu noi. Deci conştiinţa prezenţei lui
Dumnezeu în viaţa noastră este
primul pas al celui care vrea să-şi ducă
viaţa înainte spre desăvârşire.
Ceea ce ne împiedică însă de a trăi ca fiinţe
libere, orientate spre ordinea spirituală infinită,
care înţeleg viaţa ca o zidire a Domnului
sunt împătimirea şi grija,
Nu ne putem desprinde de patimi
pentru că grija de ceea ce urmează ne
nelinişteşte continuu, adunându-ne în ea şi ne mai
lăsându-ne libertatea de a voi altceva. Rodul ei
este
frica, după
cum spune filosoful german Heidegger, teama
convingerii că suntem predaţi nouă înşine, că
nu găsim nicăieri o rezolvare pentru tot ce ni se
întâmplă. Astfel rostul propriu al existenţei se
estompează, este ascuns şi nu ne rămâne nimic cu ce
am putea să-l înlocuim. În felul acesta suntem
înlănţuiţi de lume, de o existenţă cenuşie,
monotonă, care pentru noi nu mai are un sens final,
de o existenţă din care lipseşte destinul etern.
grija de mântuire care ne-ar putea elibera de
spaima eventualelor dureri ce vin asupra noastră .
De aceea Sfinţii Părinţi socotesc
credinţa
ca un
pas fundamental la începutul urcuşului pe
drumul purificării.
Am primit-o la botez, ca un început pus de
Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Dar eficacitatea
ei depinde de colaborarea noastră pentru a ne
elibera de spaimele, de păcatul care ne împiedică
de a înainta pe drumul ce ni se deschide.
Credinţa nu poate creşte decât dacă noi conlucrăm,
prin voinţa noastră. Cine vrea să creadă, ajunge la
putinţa de a crede, spune D. Stăniloae în opera
citată. Pentru că în noi este prezent un har care ni
s-a dat şi care ne ajută să vrem să credem, fără
însă a fi siliţi s-o facem
Tocmai în aceasta stă libertatea noastră,
despre care am vorbit mai sus. Ea statorniceşte
raţiunea într-o atitudine de viaţă
care convinge.
Din credinţă se naşte
frica
de Dumnezeu, unită cu încrederea în ajutorul
Său.
Este o frică ce-l pune pe om în gardă
de
nimicnicia lumii, de a nu cădea în
automatismul păcatului şi al patimii. Este
sentimentul că noi răspundem pentru
dezvoltarea spiritualităţii noastre şi a celorlalţi,
a răspunderii noastre generale pentru ceilalţi, a
grijii plină de solicitudine pentru ei. Ea ne
salvează
ca fiinţe spirituale, ne face clară
conştiinţa destinului nostru etern
De aici decurge în mod inevitabil pocăinţa,
regretul pentru toate greşelile făcute şi pe care
dorim să nu le mai repetăm . Sfântul Isaac Sirul
spune că pocăinţa este al doilea har care se naşte
în inimă din credinţă şi din frică. Ea este a doua
renaştere, Iar Sfântul Ioan Scărarul o numeşte
reînnoirea botezului. Ea ne deschide drumul spre
smerenie, spre conştiinţa că numai cu străduinţa
noastră şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem să ne
îndreptăm şi în acelaşi timp
nu ne descurajează ci ne dă încredere în
posibilităţile noastre de a depăşi păcatul, în
puterile noastre mereu întărite de puterea lui
Dumnezeu. Ea ne sporeşte luciditatea.
Sfinţii
Părinţi spun că această căinţă este cea mai înaltă
dintre virtuţi, pentru că, lăsându-ne mereu
nemulţumiţi de ceea ce am realizat, este un motor
care întreţine tensiunea după mai bine,
astfel ca să ne putem ridica mereu mai sus. Sfântul
Isaac Sirul compară lumea aceasta cu o mare, iar
căinţa cu o corabie care ne trece la ţărmul de
dincolo, în raiul a cărui fiinţă este dragostea.
Pentru că pocăinţa nu trebuie despărţită de
iubirea de Dumnezeu şi de semeni. Ne căim deoarece
am călcat poruncile dragostei, lăsându-ne
pradă egoismului, lipsei de dragoste.
Egoismul este cea mai mare piedică în calea
dragostei pentru aproapele. Numai dezbărându-ne de
el putem avea dragoste adevărată şi deplină faţă de
ceilalţi. Numai dezbărându-ne de el putem intra în
împărăţia dragostei, care îi cuprinde pe toţi. Dar
acest drum spre ea nu poate fi parcurs dintr-odată.
El se face treptat, la fiecare pas al vieţii noastre,
asigurându-ne o tinereţe eternă a sufletului
Iar dezbărarea de egoism, de cohorta de
patimi care îl însoţesc se face prin înfrânare, prin
depărtarea de rău, de sensurile rele ale vieţii.
Prin ea căutăm sensul real al lucrurilor şi al
persoanelor,
lumea devenind astfel transparentă şi urcând
spre infinitatea puterii dumnezeieşti. Înfrânarea
înseamnă curăţirea inimii, reţinerea nu numai de la
păcatele cotidiene, de la faptele concrete, dar şi
de la gândurile rele, de la tentaţia de a ne mândri,
de a pune pe noi înşine deasupra celorlalţi, de a-i
dispreţui, aşa cum a făcut-o fariseul în Pilda
Vameşului şi a Fariseului: „Doamne eu nu sunt ca
acest vameş păcătos…” spune el.
Înfrânarea ne opreşte de la a-i pizmui pe
ceilalţi, de a le face rău, de a vedea numai răul în
ei…Este strădania noastră de a aduce în inimă
gânduri bune, de a ajuta pe ceilalţi, de a-i
înţelege, Este înfrânarea de la slava deşartă, de la
mândria, care este, după cum spun Sfinţii Părinţi
cel mai periculos duşman al sufletului, stând
la baza tuturor celorlalte păcate şi
deschizând drum larg ispitelor care ne fac să
alunecăm iarăşi din urcuşul nostru spre dragostea
lui Dumnezeu, spre apropierea de El. Odată ce am
putut stăpâni aceste ispite
putem dobândi blândeţea şi smerenia,
conştiinţa supremă a
infinităţii divine şi a propriei micimi. Ea
este conştiinţa că Divinitatea străbate prin toate
şi prin toţi ajutându-ne să descoperim realitatea
adevărată, infinitul realităţii lui Dumnezeu,. Ea ne
scoate din starea de superficialitate, de
platitudine, de înfumurare care nu stârneşte decât
mila, compătimirea. Ea este o revenire a noastră la
starea iniţială a lipsei de păcat, făcând din fiinţa
şi firea noastră o încăpere menită să se umple de
lumina dumnezeiască şi
redându-i destinul uluitor de a convieţui cu
infinitul, adică ne pregăteşte pentru starea de
nepătimire aşa cum o poate câştiga omul în viaţa
viitoare.
Lidia Stăniloae
- Predica a Sf. Ioan Maximovici la Duminica Ortodoxiei (sursa):