La prima vedere, ansamblul informaţiilor biblice privind evenimentul petrecut la 40 de zile de la Înviere, şi anume Înălţarea la cer a Domnului, pare expeditiv şi laconic. În tot cuprinsul Evangheliilor doar un singur verset din Evanghelia lui Marcu şi două din cea a lui Luca fac referire la cele întâmplate odinioară pe Muntele Eleonului. Cartea Faptelor Apostolilor nu aduce nici ea cine-ştie-ce amănunte în plus. Trebuie că apostolii fie că au fost luaţi pur şi simplu pe nepusă masă de eveniment, fie ridicarea la cer a Învăţătorului lor n-a mai mirat pe nimeni. Sau amândouă deopotrivă. La urma urmei, ridicarea la cer, “supt” ca de o putere nevăzută spre înălţimi până la care privirea nu poate pătrunde, se înscria în “normalitatea” instaurată de miracolul Învierii şi a intervalului de timp în care Domnul se arătase câtorva sute de oameni într-un trup transfigurat care, supunând legile materiei, putea trece prin uşi încuiate, prin ziduri, deopotrivă apărând şi dispărând, parcurgând distanţe uriaşe într-o clipită. Şi totuşi, Înălţarea era mai mult decât înfrângerea legii gravitaţiei - ca o încununare a punerii la index a celorlalte legi ale materiei.

Nu numai reflecţia creştină, dar în general realitatea percepţiei şi gândirii umane a ajuns la concluzia că noţiunile de spaţiu şi timp sunt de neconceput una fără cealaltă. Nu putem percepe spaţiul decât în funcţie de o noţiune sau de o unitate de măsură. Cu alte cuvinte de o cantitate. Ori aceasta aparţine timpului. Întotdeauna socotim parcurgerea unei distanţe într-un anumit timp. În acest sens, distanţa şi durata sunt echivalente. La rândul său, pentru a se scurge, timpul are nevoie de un spaţiu al duratei sale. Din această pricină în limbajul nostru am adoptat sintagme precum spaţiu de timp sau interval de timp. E limpede că nu ne putem deplasa altfel decât simultan în cele două dimensiuni ce nu pot fi disociate. O altă observaţie asupra naturii spaţiului şi timpului ar fi că amândouă aparţin intervalului. Nu putem să ne referim la una sau la cealaltă decât pornind dintr-un punct până la un alt punct, de la o bornă kilometrică sau dată calendaristică până la cealaltă. Cu alte cuvinte, timpul şi spaţiul nu pot fi desemnate decât în raport cu limita. Aşadar sunt noţiuni relative. Nici timpul şi nici spaţiul nu pot exista în sine şi prin sine. Din întreaga noastră existenţă cotidiană şi din activitatea noastră - fie că este vorba de filosofie, ştiinţă, artă, economie - ştim că trăim într-o dimensiune spaţio-temporală şi că aceasta se înscrie ea însăşi între nişte limite mai mult sau mai puţin definite ori definibile. Nici una dintre acţiunile, gândurile sau sentimentele noastre nu sunt fără sfârşit. Îşi au originea undeva, cândva, şi vor sfârşi undeva, cândva. Moartea este, din toate punctele de vedere, limita deopotrivă a spaţiului cât şi a timpului fiecăruia. Dincolo de acestea se află Divinitatea care înfrânge limita circumscrisă de spaţiu şi timp, fiind începutul şi deopotrivă sfârşitul lor.

Şi totuşi există un loc al întâlnirii dintre Divinitate şi om, un loc al compatibilităţii infinitului cu limita. Templul creştin - Biserica se întinde în alcătuirea ei pe parcursul unei mişcări uluitoare prin care pământul se uneşte cu cerul. Spaţiul infinit al Împărăţiei este spaţiul liturghiei nesfârşite în prezenţa lui Dumnezeu. Sfinţii zugrăviţi pe catapeteasma templului sunt simboluri ale fuziunii dintre două lumi. Martori la graniţa dintre cele văzute şi cele nevăzute, chipurile de pe iconostas, asemenea imaginilor simbolice ale unor vedenii, sunt la rândul lor pragul–interval al trecerii de la o conştiinţă la alta, de la o stare la alta. Sfinţii sunt sufletul viu al omenirii prin care aceasta pătrunde în lumea de sus, chipurile lor îngereşti făcându-ne mai apropiat şi mai accesibil nevăzutul. Aşadar, îndreptându-ne ochii spre altar, contemplăm vedenii celeste - un nor de sfinţi, care împresoară altarul. Iconostasul – hotar dintre două lumi, nu ascunde secrete în stare să stârnească curiozitatea; dimpotrivă, el arată, deschide porţile către o altă lume. Pe pragul îngust al “văzutelor şi nevăzutelor”, iconostasul deschide în propriul său trup o fereastră, prin ale cărei geamuri putem vedea martorii vii ai Înălţării, un loc de pe al cărui prag ne putem înălţa cu mintea spre “ghicitura” chipului divin. Hotar dintre lumea văzută şi cea nevăzută, iconostasul este epifania Înălţării.

Pentru a rămâne în această lume, Hristos trebuia să plece din această lume nu făcându-se nevăzut, ci înălţându-se. Din această pricină martorii evenimentului nu sunt miraţi, ci luaţi pe nepregătite, nu mai sunt nici măcinaţi de spaimă şi îndoială ca Luca şi Cleopa pe drumul Emausului, ci se întorc pur şi simplu în cetate “cu bucurie”(Lc. 24, 52). Fiindcă acum nu numai că aveau confirmată Învierea ci, mai mult decât atât, aveau confirmată identitatea Mântuitorului ca Fiu al Lui Dumnezeu. Iar pentru a rămâne pururi viu în mijlocul lor, singura modalitate de plecare a Lui Hristos era Înălţarea. Rugăciunile creştine se înalţă pe intervalul îngust al iconostasului, trecând limita spaţiului şi a timpului către eonul ce va să vie. Nu întâmplător dezvoltarea spaţiului liturgic se face pe verticală. Direcţia rugăciunii, chipurile alungite din icoane, plantele care se caţără pe coloanele templului împlinindu-se în flori paradisiace, suişul tămîii, mîinile ridicate ale sacerdotului, gestul înălţării sfintelor daruri prelungesc ad infinitum chemarea lui Dumnezeu. Dacă Învierea ne desconspiră scenariul următor morţii noastre pământeşti, Înălţarea e mai mult decât o înfrângere a legii gravitaţiei. Ea ne oferă alternativa unei opţiuni încă din acest interval - limită al timpului în care trăim. Laconismul apostolic este punctul de la care urmează fapta. Hristos s-a înălţat! – nu reprezintă o ştire, ci o chemare la acţiune.