Paroisse Orthodoxe Roumaine "Saint Côme et Saint Damien" de Mulhouse et environs

“Pocăinţa este atotputernică, fiind aşezământ al atotputernicului Dumnezeu. Nu e păcat care să ţină piept pocăinţei. Ea este dar dat firii omeneşti căzute; ea este rămăşiţă a neprihănirii întru care a fost zidit Adam, fiind recunoaştere a acelei neprihăniri şi tânguire pentru pierderea ei; ea este înnoire a botezului; ea este legătură a pământului cu cerul, scară către cer. Prin ea e curăţit, e şters orice păcat. Chiar dacă eşti împovărat cu cele mai grele păcate, să nu şovăi nicicum a te apropia de pocăinţă. Nemăsuratul ocean înghite la fel de lesne şi apele unui râu mare, care au străbătut cu măreţie ţări întregi, şi undele firave ale unui pârâu abia băgat de seamă: şi în adâncul bunătăţii lui Dumnezeu pier păcatele grele la fel ca cele mai mici, cele mai neînsemnate alunecări. Să te încredinţeze de aceasta cei cinci sute şi cincizeci de dinari iertaţi deopotrivă: Cel ce dă este nesfârşit de bogat, iar datornicii sunt în aceeaşi neputinţă de a plăti (Lc. 7, 41-42).

Şi un păcat mic rămâne neşters dacă cel care a păcătuit nu s-a îngrijit să facă pocăinţă pentru el, socotindu-l neînsemnat; şi un păcat mare este şters pe deplin, prin mijlocirea pocăinţei, de nemărginita bunătate şi atotputernicie dumnezeiască. Adu-ţi aminte de Sfântul David, care a căzut în curvie şi în ucidere. In sufletul dreptului s-a strecurat pe nesimţite nebăgarea de seamă: din nebăgarea de seamă s-a născut nepaza simţurilor trupeşti, privirea scăpată de sub pază s-a întâlnit pe neaşteptate cu ceva smintitor: acest ceva smintitor a stârnit în sufletul sfinţit o poftă nelegiuită; poftei i-a urmat împlinirea nelegiuită; după săvârşirea preacurviei a urmat ruşinea slavei deşarte. Ruşinea cu care s-a ruşinat de păcat trufia omenească a născut o nouă poftă nelegiuită: dorinţa de a ascunde păcatul, dorinţa de a păstra masca dreptăţii în faţa oamenilor. De aceea, a fost săvârşită ucidere. Indelung a rămas David în împietrire, în nesimţire, ca şi cum nu ar fi fost vinovat de nici un păcat. A fost nevoie ca Dumnezeu însuşi să îl dea în vileag. La porunca Lui, prorocul Natan l-a dat în vileag pe cel care păcătuise - şi îndată ce David a zis: Păcătuit-am Domnului, a şi ieşit răspunsul de la Domnul: Domnul a iertat păcatul tău (II Imp. 12, 13).

Atotputernica pocăinţă a mântuit cetăţi şi împărăţii întregi, a schimbat hotărârile care fuseseră rostite deja de Dumnezeu. Astfel, cetatea cu mulţi locuitori a Ninivei, asupra căreia Prorocul lui Dumnezeu rostise osânda pieirii, a îndepărtat această osândă prin pocăinţă - şi Prorocul, nu departe de Ninive, aştepta în zadar nimicirea ei, împlinirea prorociei sale! Tot astfel, necredinciosului împărat israilitean Ahav, închinător la idoli, prigonitor şi ucigaş al închinătorilor Dumnezeului Celui adevărat, îi fusese deja sortită pedeapsa, îi fusese deja vestită de către marele Ilie - însă, Ahav s-a umilit şi a vărsat lacrimi, rămânând totuşi în păgânătate. Acea umilinţă de scurtă vreme, acele puţine lacrimi nu au rămas, totuşi, nelucrătoare: S-a umilit Ahav de către faţa Mea? - i-a zis Dumnezeu Prorocului Ilie, drept aceea nu voi aduce răutate în zilele lui, ci în zilele feciorului lui (III Imp. 21, 29).

Toată Sfânta Scriptură, toată istoria Bisericii sunt pline de nenumărate pilde ce dovedesc marea putere a pocăinţei. Un oarecare tâlhar, povesteşte Paladie în Lavsaicon, a fost prins la locul faptei şi dus în Arsinoe, cetate din Tebaida. După multe cazne, l-au osândit la tăierea capului. In vreme ce mergea, păzit de ostaşi, la locul unde săvârşise fărădelegea, aflat la şase stadii depărtare de cetate, era urmat de un monah necunoscut, care dorea să privească la moartea lui. Tâlharul, văzându-l pe monah că merge în urma lui, i-a zis: „Avvo! Oare nu ai chilie şi rucodelie?” Monahul a răspuns: „Am”- La care tâlharul: „Şi atunci de ce nu stai în chilia ta să plângi pentru păcatele tale?” Monahul a răspuns din nou: „Frate! Sunt foarte leneş; sufletul meu nu are umilinţă: drept aceea, am venit să văd cum vei muri. Poate că această privelişte va deştepta în mine umilinţa”. Atunci i-a zis tâlharul: „Avvo! Şezi, pentru Dumnezeu, în chilia ta, binecuvântează şi laudă pe Mântuitorul Hristos: de când S-a înomenit şi a murit El pentru noi, păcătoşii, omul nu mai moare”.

Iată şi o altă istorisire, tot atât de umilicioasă şi plină de învăţăminte. In apropierea unei oarecare cetăţi trăia un zăvorât care avea de la Dumnezeu darul străvederii. In acea cetate se afla o curvă ştiută de toată lumea. Odată, zăvorâtul a văzut o cale de lumină, întinsă de la mănăstirea de femei aflată în cetate până la cer, pe care mergea un suflet cu bucurie mare, călăuzit de îngeri, şi se apropia de porţile cereşti. El l-a trimis pe ucenicul său în mănăstirea de femei să afle cine răposase acolo. Intorcându-se, ucenicul a adus ştirea că în mănăstire nu a răposat nimeni, ci murise fulgerător înaintea porţilor mănăstirii cunoscuta curvă, care venise acolo din cetate. Căzând în nedumerire, zăvorâtul a început să se roage lui Dumnezeu ca El să îi lămurească vedenia. „Intocmai”, a fost răspunsul primit de sfântul bătrân. „Ai văzut sufletul fostei curve urcând la cer. Ea a luat hotărârea nestrămutată de a se pocăi şi îndrepta, şi a mers la mănăstire cu hotărârea de a intra în ea. Faptul că a murit înaintea porţilor mănăstirii, neapucând să-şi împlinească hotărârea, a fost din rânduială dumnezeiască. Dumnezeu însă a primit hotărârea ei drept faptă”. In aceste două istorisiri vedem împlinirea cu lucrul a făgăduinţelor Evangheliei. Şi câte asemenea întâmplări nu ne înfăţişează însăşi Evanghelia! Vameşul, care era împovărat cu păcate, a venit în templul lui Dumnezeu, şi pentru smerenia şi pocăinţa sa a ieşit din templu îndreptăţit. Alt vameş, Zaheu, îndată ce a luat hotărârea de a se îndrepta a şi fost numit fiu al lui Avraam: asupra lui a ieşit hotărâre de la Dumnezeu: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia (Lc. 19, 9). Curva ce a căzut la picioarele Mântuitorului şi a schimbat dragostea de păcat pe dragostea de Dumnezeu, a auzit: Iartă-se păcatele ei cele multe, că mult a iubit (Lc. 7, 47). Tâlharul răstignit de-a dreapta Dumnezeu-Omului a primit mântuirea în ultimele clipe ale înviforatei sale vieţi. Numai ce s-a smerit, numai ce s-a văzut pe sine vrednic de osândă, că ochii lui sufleteşti s-au deschis şi L-a recunoscut în cel răstignit pe Dumnezeu-Omul; cunoscându-L, L-a mărturisit; îndată ce L-a mărturisit, a şi primit făgăduinţa veşnicei fericiri. Iată o întâmplare care se potriveşte pe deplin cu evanghelica învăţătură! Cel ce crede în Mine, a grăit Domnul, de va şi muri, viu va fi (In. 11, 25). El a vestit despre sine făţiş şi limpede: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Mt. 9, 13).

Să nu credeţi că deosebit de fericiţi au fost acei păcătoşi care au trăit în vremea petrecerii Mântuitorului pe pământ: fericiţi au fost cei ce s-au folosit de mărturisirea păcatelor şi de pocăinţă; dimpotrivă, cei ce au lepădat atotputernica doctorie a pocăinţei şi au rămas în păcate, au pierit în urma nepocăirii lor, în urma împietririi lor. Nimic şi nimeni nu ne împiedică să dobândim şi noi acum fericirea păcătoşilor care s-au pocăit înaintea Domnului nostru Iisus Hristos. El le-a spus despre Sine celor ce cred în El: Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Mt. 28, 20). Când te vei înfăţişa părintelui tău duhovnic, el îţi va întări adevărul vestit de noi: „Iată, fiule”, îţi va spune, „Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta”^[1]. Stând înaintea lui Hristos însuşi, cere de la El şi primeşte de la El mare şi bogată milă: iertarea păcatelor.

Aşadar, pentru ce să întârziem? De ce să ne oprim, să cădem în îndoială şi nehotărâre, prin care se veseleşte şi se întăreşte asupra noastră diavolul? Vei spune: „Păcatele numeroase, grele, îndelungate mă aruncă în îndoială şi nehotărâre; în urma îndelungatei păcătuiri, puterile sufletului s-au istovit, simt că însăşi voia mea slobodă a slăbit”. Aşa este! Păcatele tale sunt grele. Pentru toţi doctorii starea ta e de nevindecat, dar nu şi pentru doctorul Hristos, Cel atotputernic şi nesfârşit de milostiv. Neîncrezătoarea ta sfială ar mai putea fi cât de cât dezvinovăţită dacă te-ai putea aştepta ca Doctorul să-şi întoarcă privirile de la tine, să te lepede cu dispreţ şi mânie. El, însă nu te va lepăda; dimpotrivă, te cheamă la Sine, te roagă să te apropii de El. El nu te va dojeni; nici un cuvânt aspru nu va ieşi din gura Lui: El te cheamă la Sine numai pentru a-ţi dărui iertare şi tămăduire. Veniţi să ne întrebăm, zice Domnul, şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi; iar de vor fi ca roşeala, ca lâna le voi albi (Is. 1, 18).

Scopul venirii lui Hristos pe pământ stă în slobozirea sufletelor omeneşti de păcatul care le stăpânea şi refacerea în noi a chipului dumnezeiesc căzut. Iată Mielul lui Dumnezeu, dă mărturie despre Iisus Inaintemergătorul Ioan, Care ridică păcatul lumii (In. 1, 29). Tămăduirea bolilor trupeşti a fost numai o mărturie a vindecării sufletului de păcat. Când înaintea Domnului l-au adus pe slăbănog, El i-a grăit celui bolnav: îndrăzneşte, fiule, iartă-se ţie păcatele tale (Mt. 9, 2-7). Unii din cărturari, care erau de faţă, au cugetat că a fost rostită o hulă. Iisus, văzând gândurile lor, le-a zis: Pentru ce voi cugetaţi cele viclene în inimile voastre? Că ce este mai lesne, a zice: iartă-se ţie păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, atunci a zis slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du la casa ta (Mt. 9, 4-7). Dacă până acum ai fost slăbănogit de păcat până într-atât că ţi-ai pierdut chiar voia de a face binele; dacă eşti lepros, surd şi orb cu sufletul; dacă te-ai supus diavolului până într-atât că ai intrat sub stăpânirea lui cu desăvârşire şi, supus fiind silniciei vrăjmaşului, te asemeni cu îndrăciţii, nici atunci să nu te îndoieşti a te apropia de pocăinţă, şi vei auzi: Iartă-se ţie păcatele tale. Ziditorul tău este şi Ziditorul inimii, şi al minţii tale, şi al voii tale. Le-ai adus în neorânduială, le-ai stricat cu păcatul? Ziditorul poate să rezidească inimă curată din inimă pângărită şi întunecată şi poate înnoi mintea vătămată cu harul Său cel atotputernic. El poate întări în bine voia ta suferindă şi istovită sub silnicia păcatului şi poate astfel să înapoieze sufletului tău bucuria prin nădejdea mântuirii, ce se arată în biruinţele voii asupra păcatului.

Să nu-i răsară cuiva gândul viclean: „Uşor se primeşte iertarea prin pocăinţă: aceasta ne îngăduie să nu fim aspri faţă de noi înşine, să cutezăm a ne deda plăcerilor păcătoase. Mai mult: ea priveşte cu îngăduinţă înnoirea căderilor grele”. Nu! Nu aşa este dăruită iertarea păcatelor în pocăinţă. Ea este dăruită cu condiţia ca cel căzut în păcate de moarte să le părăsească. Asta reiese limpede chiar din cuvintele Mântuitorului: după ce a iertat-o pe curva adusă înaintea Lui la judecată de către farisei, El i-a zis: Du-te, şi de acum să nu mai pacatuieşti (In. 8, 11). Acelaşi lucru l-a poruncit Domnul şi celui vindecat de El în pridvorul Vitezdei, ameninţându-l totodată cu o mai mare pedeapsă pentru călcarea poruncii: De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (In. 5, 14). Aşa înţelegeau şi împlineau cuvintele Dumnezeu-Omului Părinţii pustiei, şi aşa învăţau pe fraţi. La întrebarea: „Ce înseamnă pocăinţa pentru păcat?”, Avva Pimen a dat răspunsul: „Pocăinţa pentru păcat stă în a se pocăi omul pentru păcatul său şi a nu îl mai săvârşi din nou. Cei ce au făcut astfel sunt numiţi neprihăniţi şi drepţi, fiindcă au lăsat păcatele şi s-au făcut drepţi”^[2]. Marele povăţuitor al monahilor, Sfântul Isaac Sirul, spune despre cei care îşi repetă căderile în păcat: „Cel care în nădejdea pocăinţei cade iar în greşeală, acela umblă înaintea lui Dumnezeu cu viclenie; unuia ca acesta i se trimite moarte neaşteptată, şi nu primeşte vremea pe care se bizuia el spre săvârşirea virtuţilor“^[3]. Aici se au în vedere păcatele de moarte, nu acele poticniri din neputinţă ce sunt încredinţate pocăinţei de zi cu zi şi de care nici sfinţii nu sunt pe de-a-ntregul străini.

Iar dacă din deprinderea nefericită şi slăbiciune, parcă mânat cu sila de trup şi sânge, nu te poţi înfrâna de la săvârşirea unor păcate de moarte - cele care poartă cu precădere numele de căderi - nici atunci să nu te laşi cuprins de deznădejde, la care îl trage cu atâta încrâncenare pe om necontenitul şir de căderi. In această privinţă avem preaînţeleptul sfat al lui Sisoe cel Mare. Acestuia i-a spus odată un frate cu inima amărâtă: „Părinte! Ce să fac? Am căzut!” Bătrânul i-a răspuns: „Ridică-te”. Fratele a zis: „M-am ridicat, şi am căzut iarăşi”. Bătrânul a răspuns: „Iarăşi ridică-te”. Fratele i-a întors cuvânt: „Dar până când să mă tot ridic?” Bătrânul a răspuns: „Până la sfârşitul zilelor tale”. Adevăratul rob al lui Dumnezeu se păzeşte nu numai de faptele şi cuvintele păcătoase, ci chiar de gândurile şi simţămintele păcătoase. Pentru credincioşia faţă de Domnul, el e învrednicit de nişte deosebite harisme duhovniceşti. Pe acestea le avea din belşug Preacuviosul Siluan, nevoitor schitean, mai apoi sinait; când a fost întrebat în ce chip a dobândit harul, Siluan a răspuns: „Niciodată nu am îngăduit în inima mea gânduri care să-L mânie pe Dumnezeu”^[4].

Cel care s-a păzit de păcatele de moarte nu trebuie să creadă că el are puţină nevoie de pocăinţă. Păcatele tale sunt uşoare înaintea ochilor tăi, însă nu ştii care e greutatea lor în cumpăna dreptei judecăţi a lui Dumnezeu. “Una este judecata oamenilor şi alta judecata lui Dumnezeu”, a zis un cuvios locuitor al pustiei, cugetând înainte de sfârşitul său la lucrarea sa călugărească^[5]. Legiuitorul poporului israilitean, văzătorul de Dumnezeu, Sfântul Moise, care strălucea cu razele prorociei, facerii de minuni şi cu razele slavei văzute, a rostit un cuvânt necugetat înaintea poporului, fiind amărât de cârtirea acestuia. El doar a osebit întru buzele sale (Ps. 105, 33), după cum spune Sfântul Psalmist; el a rostit cu gura cuvânt de neîncredere, socotind lipsa de evlavie şi necredinţa poporului ca fiind nevrednice de minune şi binefacere, ca şi cum ar fi presupus că harul lui Dumnezeu, slăbit de necredinţa poporului, nu ar fi fost îndeajuns de puternic în sine pentru săvârşirea minunii. Un păcat ce pare de puţină însemnătate şi lesne de trecut cu vederea, un păcat la un bărbat sfânt, bogat în fapte bune şi daruri harice, este altfel după judecata lui Dumnezeu: nu numai că merită mustrare, nu numai că este înscris în Sfânta Scriptură spre ştiinţa întregului popor israilitean şi spre ştiinţa întregii lumi care avea să creadă în Dumnezeul Cel adevărat, ci este şi pedepsit cu o pedeapsă vremelnică. Moise, care cunoştea puterea rugăciunii şi nesfârşita milostivire a lui Dumnezeu, aleargă cu osârdie la rugăciune spre a-L îndupleca pe Dumnezeu; Moise, ce abătuse nu o dată mânia lui Dumnezeu de la întregul popor israilitean, se roagă pentru sine ca să fie schimbată hotărârea ce fusese rostită asupra lui - şi n-a fost ascultat. M-a trecut cu vederea Domnul pentru voi, spunea Moise, vestind poporului urmările rugăciunii sale, şi nu m-a ascultat (Deut. 3, 26). In Scriptură nu este scris nimic fără un scop sfânt. Incercând să ne dăm seama de scopul Scripturii în împrejurarea de faţă, nu vom greşi deloc dacă vom socoti că ea ne slujeşte drept povaţă şi preîntâmpinare, ca să nu socotim mic nici un păcat al nostru, ci să ne îngrijim cu toată râvna a fugi de toate păcatele şi a le şterge prin pocăinţă. Cât de mult păcătuim din neştiinţă! Cât de mult păcătuim din neputinţă! Cât de mult păcătuim lăsându-ne târâţi de împrăştiere, de pilda altora, de îngăduinţa faţă de alţii! De câte ori nu îngăduie Dumnezeu să cădem din pricina osândirii aproapelui, din pricina împietririi faţă de el! Petrecem în nepăsare, iar zapisele greşelilor noastre se înmulţesc. Dreptul Iov ştia asta, şi în fiecare zi aducea rugăciuni şi jertfe lui Dumnezeu pentru copiii săi, zicând: Nu cumva să fi gândit feciorii rele spre Dumnezeu în inimile lor. Aşa făcea Iov în toate zilele (Iov 1,5). Semnul care-l deosebeşte pe drept este neîncrederea hotărâtă în dreptatea sa şi rămânerea în necurmată pocăinţă.

Când vom îndepărta împrăştierea ce ne orbeşte, când ne vom adânci în noi înşine şi vom începe să ne cercetăm pe noi înşine, punând starea sufletelor noastre faţă în faţă cu starea pe care ar trebui s-o aibă ele după învăţătura Sfintei Scripturi, vom recunoaşte singuri că micile noastre păcate nu sunt nicidecum mici, ci grele şi înfricoşătoare, vrednice de necurmate lacrimi şi pocăinţă. Să deschidem Sfânta Scriptură, să vedem ce-ar trebui să fim! Spune Sfântul Apostol Pavel: Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea, Domnul din cer. Precum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc (I Cor. 15, 47, 49). Primind fiinţare, începând să fiinţăm, ne îmbrăcăm în acelaşi timp întru chipul strămoşului nostru Adam, întru chipul lui cel căzut; ne zămislim şi ne naştem cu trup supus bolilor şi stricăciunii, cu suflet molipsit de păcat; ne zămislim şi ne naştem având sămânţa păcatului sădită în toată firea noastră, având otrava păcatului revărsată în toate mădularele sufletului şi trupului. Intru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea (Ps. 50, 6). In acest fel tot neamul omenesc s-a făcut şi se face netrebnic, este omorât de păcat, care ne-a molipsit în însăşi rădăcina noastră, în strămoşul nostru Adam. La rezidirea noastră prin răscumpărare a fost nevoie să fie înlăturată rădăcina, care nu înceta să împărtăşească tuturor mlăditelor sale boala aducătoare de moarte, a trebuit să fie înlocuită cu o rădăcină care să ne împărtăşească viaţă, nestricăciune, sfinţenie, a fost nevoie pentru neamul omenesc de un strămoş nou - si astfel de strămoş S-a făcut nouă Domnul din ceruri. El a binevoit să fie după trup urmaş al lui Adam, zămislindu-Se din Fecioară fără de sămânţă şi fără patimă. Prin naşterea pământească, Adam şi mulţi alţi oameni au fost înainte de Iisus; însă, prin naşterea din moarte si din mormânt, care e Invierea, Iisus a fost mai înainte de Adam şi de toţi oamenii (Mt. 27, 53). El S-a făcut Întâi-Născut al neamului omenesc; El este primul om ce s-a suit la cer. Acolo a şezut de-a dreapta Tatălui. Adam şi ceilalţi sfinţi strămoşi după trup ai lui Iisus s-au făcut urmaşi ai Lui după naşterea cea din Duh întru fiinţare nouă. El e Părintele veacului viitor, începătorul de neam al sfintei seminţii a celor aleşi. Pentru ca noi, cei ce am început să fiinţăm după chipul vechiului Adam, să trecem din seminţia lepădată în cea blagoslovită a Noului Adam, trebuie să ne naştem de Sus. De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, ne spune Noul Adam, Domnul nostru Iisus Hristos, nu va putea să intre întru împărăţia lui Dumnezeu (In. 3, 5). Ne naştem în viaţa nouă, harică, prin sfântul botez, prin care trecem în seminţia Domnului Iisus Hristos, primim înfierea Părintelui veacului care va să fie, precum a zis şi Apostolul: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Aţi primit Duhul înfierii, întru care strigăm: Avva, Părinte (Gal. 3, 27; Rom. 8, 15). Dar pentru a rămâne întru această înfiere suntem datori să vieţuim nu după trup, ci după Duh: Oricâţi sunt purtaţi de Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 14). Dimpotrivă, de n-are cineva Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Rom. 8, 9).

Petrece, oare, în noi acest semn al înfierii? Mărturiseşte, oare, acest Duh împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 16)? Din această pricină se cercau şi se cercetau pe sine Preacuvioşii Părinţi ai pustiei; această cercetare îi cufunda în adâncul pocăinţei şi plânsului. Să ascultăm cum cugetă despre aceasta Preacuviosul Macarie Egipteanul, cu toată dreptatea numit „cel Mare”: „Precum trupul nu din sine însuşi are viaţa sa, ci din afară, adică din pământ, şi nu poate trăi fără mijloace dinafară, deopotrivă şi sufletul, dacă nu va fi renăscut de aici în pământul celor vii, dacă nu va fi hrănit acolo duhovniceşte şi nu va creşte duhovniceşte sporind in Domnul, dacă nu se va îmbrăca în haina frumuseţii cereşti, luată din însăşi Dumnezeirea, singur de sine nu poate vieţui nicicum în bucurie şi odihnă. Firea dumnezeiască are în sine pâinea vieţii, potrivit spuselor acestora: Eu sunt pâinea vieţii şi vinul care veseleşte inima omului şi untdelemnul bucuriei (In. 6, 35; Ps. 103, 16-17), şi mâncarea cea mult felurită a Duhului, şi haina cerească a luminii, care vine de la Dumnezeu însuşi. In acestea stă viaţa veşnică a sufletului. Vai trupului când e lăsat în singură firea sa! El se strică şi moare. Vai şi sufletului, când e lăsat în singură firea sa, când nădăjduieşte numai spre faptele sale, neavând împărtăşire cu Duhul Cel dumnezeiesc! Neînvrednicindu-se de viata veşnică, dumnezeiască, el moare… Dacă te-ai făcut scaun al lui Dumnezeu şi a şezut pe tine Călăreţul ceresc; dacă sufletul tău s-a făcut tot ochi duhovnicesc şi s-a făcut tot lumină; dacă ai fost hrănit cu hrana cea cerească a Duhului, şi adăpat cu apa vieţii, şi îmbrăcat în haina luminii tainice; în fine, dacă a dobândit toate acestea omul tău cel lăuntric şi are vestire tare despre acestea: cu adevărat trăieşti viaţa veşnică, odihnindu-te de acum cu sufletul tău împreună cu Domnul, cu adevărat ai dobândit şi ai primit de la Domnul să trăieşti viaţa cea veşnică. Iar de nu vezi în tine nimic dintre acestea, plângi, îndurerează-te şi tânguieşte-te cu amar ca unul ce nu te-ai făcut încă părtaş al fericirii veşnice şi duhovniceşti, ca unul ce încă nu ai dobândit viaţa cea adevărată. Poartă grijă de sărăcia ta şi roagă-L pe Domnul ziua şi noaptea, ca unul ce te afli în greaua şi crunta nevoie a păcatului. O, de ne-am îngriji de sărăcia noastră! O, de nu am vieţui în nepăsare, ca şi cum am avea belşug de bogăţie şi bunătăţi duhovniceşti!“^[6].

Năzuinţa spre dobândirea adevăratei pocăinţe a fost pricina îndemnătoare pentru care sfinţii monahi, simţind sărăcia duhului, se pustniceau întru adâncă singurătate, se închideau în zăvorâre, se ascundeau în peşteri şi în crăpăturile pământului. Această vedere a sărăciei lor, această vedere a omorârii sufletului lor de către păcat se dă însă numai celor ce au sporire însemnată în nevoinţa călugărească. Ea îi insuflă omului hotărârea de a se lepăda pentru totdeauna de lume, de a muri pentru lume spre a se da pe sine pe de-a-ntregul căutării vieţii veşnice în el însuşi.

Să trecem acum la un alt semn, după care ne putem cerceta mai lesne pe noi înşine ca nişte începători ce ne aflăm. Zis-a Domnul în Sfânta Evanghelie: De Mă iubeşte cineva, cuvântul Meu va păzi. Cel ce nu Mă iubeşte, cuvintele Mele nu le păzeşte. De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. De veţi păzi poruncile Mele, veţi rămâne întru dragostea Mea (In. 14, 23-24, 15; 15, 10). Cel care păzeşte poruncile lui Hristos este al lui Hristos; cel care nu le păzeşte nu e al lui Hristos. Cercetarea conştiinţei noastre, a stării noastre sufleteşti, după îndreptarul poruncilor evanghelice e foarte lesnicioasă, cât se poate de mântuitoare, de încredere pe de-a-ntregul. De pildă, să ne uităm dacă am împlinit câteva porunci ale lui Hristos înfăţişate în capitolul al cincilea din Evanghelia după Matei. Oare nu ne-am mâniat pe aproapele în deşert? Oare nu am fost, oare nu suntem şi acum certaţi cu cineva? Oare nu lucrează în noi pomenirea răului? Oare n-am rostit cuvinte de ocară si defăimare? Oare ne-am înfrânat de la priviri, simţăminte, gânduri pline de patima dulceţii? Oare nu am răsplătit răului cu răul? Oare am fost blânzi şi nu ne-am împotrivit răului? Oare i-am iubit pe vrăjmaşii noştri? Oare i-am binecuvântat pe cei ce ne blestemă? Oare am făcut bine celor ce ne urăsc pe noi? Oare ne-am rugat pentru cei ce ne supără?

Bineînţeles, şi aceste puţine întrebări vor pune în încurcătură şi vor da în vileag conştiinţa noastră. Dar ce se poate întâmpla la o cercetare mai amănunţită? Ochii noştri se vor deschide atunci asupra păcatelor noastre, în inima noastră se va sădi simţământul necontenitei întristări pentru nevrednicia noastră; ne vom deprinde să ne umilim pentru păcatele care - în întunecarea noastră - ne păreau mici, dar în fapt ne lipseau de înfierea dumnezeiască şi de veşnicia cea fericită. Despre toate acestea a dat mărturie însuşi Domnul. Poruncindu-ne dragostea de vrăjmaşi, El ne-a arătat şi pricina pentru care avem neapărată nevoie de această dragoste: Ca să fiţi fii ai Tatălui vostru, Care este în ceruri (Mt. 5, 43). Incălcarea chiar şi a celei mai mici porunci evanghelice e însoţită de urmări amare: Cela ce va strica una dintr-aceste porunci mai mici şi va învăţa aşa pe oameni, a grăit Domnul, mai mic se va chema întru împărăţia cerurilor (Mt. 5, 19), adică nu va fi părtaş al ei^[7]. Iar deplina neluare-aminte la poruncile evanghelice, ca faţă de o învăţătură morală, care nu trebuie neapărat împlinită, atrage după sine în chip hotărâtor pierzania. Implinirea poruncilor Domnului nu poate fi înlocuită prin nici un fel de nevoinţe, nu poate fi înlocuită nici măcar prin minuni! Mulţi, spune Mântuitorul, vor zice Mie în ziua aceea: Doamne! Doamne! Au nu cu numele Tău am prorocit, şi cu numele tău draci am scos, şi cu numele tău multe minuni am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: niciodată nu v-am ştiut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea! (Mt. 7, 22-23). Zidirea sufletească ce se întemeiază nu pe plinirea poruncilor, ci doar pe nevoinţe, e nestatornică, deşartă; ea nu poate îndura nici necazurile de la oameni, nici ispitele de la draci, este străină de lumină, plină de întuneric şi amăgire de sine. Tot cela ce aude aceste cuvintele ale mele şi nu le face pe ele, vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, asemăna-se-va bărbatului nebun, care şi-a zidit casa sa pe nisip: şi a căzut ploaie şi au venit râurile, şi au suflat vânturile, şi au lovit în casa aceea, şi a căzut, şi căderea ei a fost mare (Mt. 7, 26-27)”.

“Pocainta este neaparat trebuincioasa pentru toti! Fiecare sa se foloseasca de pretioasa vreme daruita de milostivirea lui Dumnezeu! Fiecare sa se cufunde în fericita pocainta! Sa ne îndeletnicim cu ea mai ales de-a lungul acestei saptamâni, osebita si rânduita ca sa ne pregatim de taina spovedaniei si de taina, care urmeaza dupa aceasta, a împartasaniei. Sa nu jertfim aceasta saptamâna împrastierii nechibzuite: destul i-am jertfit acesteia pâna acum! Destul ne-am îndeletnicit cu pierzania de sine! Acum sa ne îndeletnicim cu mântuirea noastra! Sa deschidem ades cartea constiintei; sa ne cercetam în ea petele pacatelor, sa le pregatim de curatirea prin spovedanie. Nu îti cruta pacatele! Nu socoti vreo greseala ca fiind neînsemnata, ca având dezvinovatire; nu socoti nevinovate nici un fel de obiceiuri si îndeletniciri osândite de Scriptura. Invinuieste-te pe tine însuti, ca sa primesti deplina îndreptatire de la Dumnezeu. Hotaraste-te sa-ti dezgolesti fara sfiala ranile înaintea parintelui duhovnic! Nu lasa în inima prietenie tainica, legatura tainica cu pacatul acoperindu-l, amânând descoperirea lui pe viitor: altminteri, pocainta ta va fi neadevarata, fatarnica, în sufletul tau va ramâne o asezare ce va pricinui continuarea vietii pacatoase. Pacatele nespovedite sunt repetate cu usurinta, ca si cum ar fi savârsite într-un întuneric de nepatruns^[1]. Cu hotarâre sa urasti pacatul! Tradeaza-l descoperindu-l la spovedanie, si el va fugi de la tine; da-l în vileag ca pe un vrajmas, si vei primi de Sus putere sa te împotrivesti lui, sa îl birui.

Pune în tine hotarârea nestramutata de a duce viata placuta lui Dumnezeu si a aduce pocainta neîntârziata pentru poticnirile care ti se întâmpla fie din neputinta, fie din siretenia vrajmasului, fie sub apasarea împrejurarilor. „A nu cadea este propriu îngerilor; oamenilor le este propriu sa cada si sa se ridice; a cadea si a ramâne în cadere e propriu numai diavolilor“^[2]. Hotaraste-te sa fii rob credincios al lui Hristos în toate zilele vietii tale! Robul credincios împlineste întocmai voia stapânului sau, iar când greseste în ceva, îndata se caieste, se întristeaza, cere iertare, sterge greseala prin îndreptare. Ingretoseaza-te de faptele, de viata si însusirile vânzatorului! Nu lega prietenie cu vrajmasii Dumnezeului tau, Ziditorului tau, Rascumparatorului tau! Nu îl vinde nici pentru arginti, nici pentru iubirea de cinstiri, nici pentru desfatarea pântecelui, nici pentru iubirea de placeri!..

Foloseste aceasta saptamâna pentru a cerceta purtarea ta din trecut. Pune-ti în fata pilde de îndreptare: cugeta ce patimi trebuie sa parasesti, ce virtuti trebuie sa sadesti în trupul si sufletul tau. Sa faci asa nu numai o data de-a lungul acestei saptamâni; în fiecare zi sa te gândesti de câteva ori la asta; ce ai uitat astazi, îti vei aminti mâine. Domnul însusi, vazând osârdia ta, îti va trimite gânduri bune si va deschide ochii tai asupra neajunsurilor tale. Cu cât te vei cufunda mai adânc în cercetarea de sine, cu atât mai multumitoare vor fi spovedania si pocainta ta, cu atât mai simtit si mai îmbelsugat se va revarsa în sufletul tau înnoirea daruita prin marturisirea pacatelor.

„In pântecele satul nu este întelegerea tainelor lui Dumnezeu”^[3]. Dorind sa închinam aceasta saptamâna îndeletnicirilor si cugetarilor duhovnicesti, sa ne înfrânam de la îmbuibare, de la orice lucru prisositor, iar daca se poate si de la îndestularea în mâncare si bautura. Sa aratam în trupurile noastre ca suntem urmatori ai Domnului, Celui ce S-a rastignit pentru noi! Sa ne ostenim trupul stând la sfintele slujbe. Când el, simtind oboseala si istovire, va cere odihna, sa-i spui acest îndemn: „Imi amintesc de Domnul, Care a patimit pentru mine, si doresc ca tu, trupul meu, sa te împartasesti cât de putin din patimirile pe care le-a simtit preasfântul trup al lui Hristos fiind rastignit pe lemnul crucii. Desfatarile tale sunt pierzatoare si pentru tine, si pentru suflet: ele atâta cugetarea trupeasca, dragostea de lumea cea desarta si de viata vremelnica pamânteasca; ele înabusa miscarile duhovnicesti, aducerea-aminte de moarte si de vesnicie; ele întaresc patimile; ele slabesc însasi credinta în Hristos. Asprimea fata de tine aduce nemasurat folos: curata mintea, da viata sufletului; chiar pe tine, trup muritor, te face usor, în stare de nevointele duhovnicesti si de simtirea duhovniceasca. Mucenicii au adus la piciorul Crucii lui Hristos sângele lor; sfintii locuitori ai pustiei au adus nevointe multostenicioase - daca nu deopotriva, cel putin asemanatoare muceniciei. Voi aduce si eu macar o mica împovarare a trupului meu! Prin împovararea trupului meu ma voi asemana cât de putin Domnului, Care S-a rastignit pentru mine! Prin împovararea trupului meu ma voi pedepsi macar întrucâtva pentru îndestularea poftelor pacatoase ale trupului! Prin împovararea trupului meu voi arata cu fapta ca ma mânii pe mine însumi pentru pacatele pe care le-am facut, ca ma osândesc, ca doresc si caut fara fatarnicie îndreptare! Tu însuti, trupul meu, strâmtorându-te cu postul, cu privegherea si starea în picioare la slujbe, mijloceste-ti tie si sufletului iertare din belsug”.

Daca de-a lungul acestei saptamâni ne vom îmbuiba, daca ne vom lasa atrasi spre a face placerea poftelor trupului, este de asteptat ca ne vom cerceta pe noi însine cum se cuvine, ca vom aduce pocainta nefatarnica? Este de crezut ca vom lasa pacatele, ne vom întari în virtute, daca vom savârsi lucrarea întoarcerii de la pacat la Dumnezeu cu suflet îndoit, cu raceala, cu nepasare? Nu! Raceala si nepasarea arata o vointa nestatornica si vicleana. Sa ne temem de cuvintele Domnului: Fiindca esti cald si nici fierbinte, nici rece, te voi arunca din gura Mea (Apoc. 3, 16). Sa fim râvnitori!

In toate întreprinderile bune avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu: cu atât mai mult avem nevoie de el pentru a lepada jugul pacatului, pentru a intra pe calea dreapta si sfânta. Ajutorul lui Dumnezeu se cere prin rugaciune cu osârdie si cu luare-aminte. Sfintii Parinti ne învata sa ne rugam ca sa ni se dea vederea pacatelor noastre, sa ne fie trimis de Sus gândul cel bun si mântuitor al marturisirii pacatelor noastre^[4]. Atât una cât si cealalta sunt dar de la Dumnezeu sau, mai bine zis, toate faptele din care este alcatuita fericita pocainta au neaparata nevoie de împreuna-lucrarea lui Dumnezeu. Roaga-L pe Domnul Dumnezeu sa-ti daruiasca sa petreci aceasta saptamâna în evlavie si trezvie, sa-ti daruiasca sa te cercetezi pe tine însuti, sa îti vezi pacatele tale! Roaga-L pe Domnul ca El sa puna vrajmasie între tine si samânta sarpelui, care este pacatul; roaga-L sa te îmbarbateze în lupta cu tine însuti, cu firea ta cazuta, cu moartea care traieste în tine. Roaga-L pe Domnul ca El însusi sa lupte pentru tine si astfel sa îti aduca întotdeauna biruinta: Domnul nu poate sa nu fie biruitor! Iar daca suntem biruiti înseamna ca ne luptam singuri, ca Domnul nu Se pogoara împreuna cu noi la batalie împotriva celor de alt neam. El nu Se pogoara fie din pricina voii noastre îndoite, fie pentru ca meritam parasirea din pricina nepasarii noastre, din pricina racelii noastre fata de El, din pricina împatimirii fata de lume si de placerile ei. Roaga-L pe Domnul sa îti ajute sa spui pacatele tale parintelui duhovnicesc fara nici o fatarnicie, cu lepadarea rusinii celei vatamatoare, si sa asculti dezlegarea din gura acestuia cu credinta vie, ca din gura lui Dumnezeu. In fine, roaga-L pe Domnul ca dupa curatirea prin pocainta sa nu te mai întorci în hatisurile pacatului, în putoarea pacatului, în temnita si în iad, ci sa începi a vietui dupa placul lui Dumnezeu, cu trezvie, sa faci primul pas în calea pe care fiecare strain si venetic pe acest pamânt poate ajunge la linistea vesnica, fericita. Cere cele înainte-aratate prin rugaciune: fara Mine, a grait Domnul, nimic nu puteti face (In. 15, 5).

Te pregatesti de o taina însemnata, de una dintre cele sapte taine de capetenie ale Bisericii, de sfânta spovedanie! Potrivit învataturii de taina crestinesti, cu un al doilea botez te pregatesti sa te botezi! Vii la spitalul duhovnicesc: sa nu iesi netamaduit! Iti sta înainte o judecata minunata si neobisnuita: la ea vor fi cântarite si pretuite toate gresalele tale, si în locul pedepselor pe care le meriti ti se dau îndreptatirea, curatia, sfintenia. Veniti sa ne întrebam, zice Domnul chemând la aceasta judecata, si de vor fi pacatele voastre ca mohorâciunea, ca zapada le voi albi; iar de vor fi ca roseala, ca lâna le voi albi (Is. 1, 18). Pedepsele tale le-a luat asupra Sa Dumnezeu întrupat, si îti daruieste, din nemarginita Sa bunatate, sfintenia Sa, cerând de la tine doar recunoasterea propriilor pacate: este cu neputinta sa fie iertat cel ce nu-si recunoaste pacatele, care prin nerecunoasterea pacatelor arata ca nu se recunoaste vinovat, n-are nevoie de iertare, o leapada.

Cufunda-te în evlavioasa si binecredincioasa contemplare a tainei acesteia atât de mari si uimitoare! Cufunda-te în contemplarea nemarginitei iubiri a lui Dumnezeu fata de neamul omenesc cel cazut! Intareste Dumnezeu dragostea Sa catre noi prin aceea ca înca pacatosi fiind noi, Hristos pentru noi a murit. Cu mult mai vârtos, dar, acum, îndreptatiti fiind cu sângele Lui, ne vom mântui printr-însul de mânie (Rom. 5, 8-9). Si ne mântuim de mânie prin pocainta, care îndreapta toate greselile noastre, ne sprijina în vremea pribegiei noastre pamântesti, ne scoate din orice prapastie a pacatului, oricât ar fi aceasta de adânca. Puterea si lucrarea pocaintei ramân necheltuite pâna la sfârsitul vietii noastre. De ar si cadea cineva în fiecare zi, de ar si savârsi toate nedreptatile si toate nelegiuirile, pocainta îl primeste în bratele sale ca sa îl curete, sa îl vindece, sa îl faca drept, sfânt. Ea ramâne nelucratoare doar când atotputernicul ei ajutor este lepadat cu încapatânare nechibzuita si cu orbire deznadajduita.

Si sa te mai minunezi si de altceva la aceasta taina: ca slujitor al ei nu a fost rânduit un înger fara de prihana, înfricosator prin însasi sfintenia sa, ci un om patimas asemenea noua, împresurat de obstestile neputinte ale neamului nostru, ce are nu mai putina nevoie decât tine de pocainta, care slujeste drept unealta vazuta a harului în spalarea pacatelor tale si are neaparata nevoie de slujirea altuia pentru spalarea propriilor pacate. In vreme ce tu cazi cu fata la pamânt înaintea sfintitului chip al lui Hristos pentru a-ti marturisi pacatele duhovnicului, el îti va spune cu smerenie, dupa porunca Sfintei Biserici: „Si eu sunt doar un martor, ca sa marturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune Mie”^[7]. Bunatatea lui Dumnezeu te vâneaza din toate partile spre pocainta, te înconjoara din toate partile cu înlesniri ca sa te apropii de Dumnezeu.

Aceste cugetari sunt neaparat trebuincioase pentru pregatirea cuviincioasa în vederea tainei spovedaniei. Netezeste cararile prapastioase ale mintii si inimii tale, curateste-le de toata fatarnicia si viclenia, altminteri nu vei face decât sa îti sporesti pacatele: la pacatele dinainte vei adauga un altul, neasemuit mai greu decât ele. Ma tem sa spun limpede în ce sta acest pacat! De dragul mântuirii voastre însa o sa va spun; o sa va spun, ca fiecare dintre voi, auzind cât de greu si înspaimântator este acest pacat, sa se teama si sa fuga de coltii lui dracesti. Ai cazut în osândire, în desfatarea pântecelui, în mânie? Ai cazut în curvie? Ai pacatuit ca un om. Dar daca te vei apropia de taina pocaintei cu nepasare, cu viclenie, cu inima închisa, vei savârsi lucru satanicesc, Il vei batjocori pe Atotputernicul si Atotvazatorul Dumnezeu, Care te-a zidit si te-a rezidit, ti-a daruit harul pocaintei, ca având ajutorul acestui sa ramâi în limanul si starea rezidirii, Care în cele din urma te va judeca si va cerceta cum ai întrebuintat darurile Lui cele negraite. In slujba spovedaniei, Sfânta Biserica pune în gura duhovnicului, pentru a-1 preîntâmpina pe cel care se pocaieste, urmatoarele cuvinte pline de înteles: „Iata, fiule, Hristos sta nevazut, primind marturisirea ta cea cu umilinta. Deci, nu te rusina, nici te teme ca sa ascunzi de mine vreun pacat, ci fara sfiala spune toate câte ai facut, ca sa iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos… iar de vei ascunde de mine ceva, sa stii ca toate pacatele îndoite le vei avea“^[8].

Nu te învoi cu gândul celui viclean, care îti va sopti: „Cum sa îi spui parintelui duhovnic asa un pacat scârbos si josnic? Acum ascunde-l, si o sa-l spui la urmatoarea spovedanie, dupa ce va trece destula vreme si îti va fi mai putina rusine sa vorbesti despre pacatul tau, caci va fi un lucru pomenit si de-abia amintit”. Recunoaste glasul sarpelui celui vechi, care vine ca un fur sa îti fure gândurile bune, sa te junghie cu sfatul sau cel viclean si sa te piarda (In. 10, 10), rapindu-ti mântuirea cu care Domnul te îmbie în dar (Rom. 3, 24). Rasunetul acestui glas este asemeni celui ce a patruns cândva în rai, tragându-i de acolo pe protoparintii nostri. Fiule al lui Adam! El nazuieste acum sa patrunda în sufletul tau, ca sa nu te lase în rai. Intoarce-i spatele, nu-l asculta, nu gusta din otrava aducatoare de moarte sufletului tau!

Plin de credinta blânda, de lepadarea de sine barbateasca, de smerita simplitate si nefatarnicie, apropie-te de sfânta taina a spovedaniei. Sa crezi ca pentru Doctorul Cel atotputernic, Domnul, toate ranile, mici si mari, sunt la fel de nimicnice, la fel de lesne de vindecat. Atotputernicul Cuvânt tamaduieste, învie, duce în rai numai prin cuvânt. Facatorul nu are nevoie sa Se osteneasca. El îsi rosteste voia, si faptura toata, vazuta si nevazuta, grabeste a împlini cu supunere de rob porunca Facatorului! Aceasta voie este rostita, si se sterg toate pacatele noastre, însemnate de noi si de vrajmasii nostri în zapisele cele vesnice.

La cel credincios lepadarea de sine nu este grea! Leapada rusinea mincinoasa, pierzatoare, leapada aceasta pastratoare a pacatelor; leapad-o pe maica ei - trufia; învinuieste-te pe tine însuti, osândeste-te pe tine însuti! Pleaca-ti capul cu duh înfrânt, cu lacrimi si cu tânguire, spune amanuntit pacatele tale lui Dumnezeu înaintea parintelui tau duhovnic - si te va adumbri, prin mijlocirea slujitorilor tainei lui Dumnezeu, harul Sfântului Duh, aducând în casa sufletului tau iertarea pacatelor si, în schimbul lor, dreptatea cea de la Dumnezeu dimpreuna cu mântuirea vesnica, asa încât vei fi fericit si vei proslavi pe Tatal si pe Fiul si pe Sfântul Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin”.