•  

  
  Adormirea Maicii Domnului

Noul Ierusalim

Omenirea întreagă a aşteptat mii de ani naşterea Mântuitorului, dar nu se putea întâmpla lucrul acesta până ce, mai întâi, nu se năştea cea care avea să-L nască pe Mântuitorul, acea fecioară plină de har care, precum spun Sfinţii Părinţi, face cât toată biserica; pentru că aşa cum harul îşi are sălaş în Biserica drept-măritoare, aşa şi Maica Domnului a fost sălaş harului dumnezeiesc, încât se miră şi puterile cereşti cum a fost cuprins în pântecele Fecioarei Maria Cel Necuprins. Maica Domnului este Noul Ierusalim, Casa Domnului Dumnezeului nostru (Psalm 120, 9), Cetate a împăratului tuturor veacurilor, Poarta de Aur pe care a intrat Împăratul în lume (cf. Iez. 44, 2).

Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău (Psalm 44, 12). În templu, Fecioara Maria a uitat de toate; o copilă umblând desculţă prin templu, hrănită de îngeri şi îngrijită de drepţi, ea a defăimat toate acelea pe care oamenii le numeau măriri: strălucirea lumii şi obiceiurile omeneşti, şi „s-a pierdut” în cele sfinte – blândeţea şi curăţia, cuvântul lui Dumnezeu şi pacea sufletului; de aceea a dorit împăratul frumuseţea ei (cf. Psalm 44, 13); şi toată frumuseţea ei era înăuntru (cf. Psalm 44, 15): strălucirea sufletului, cu toate că pe din afară părea simplă şi neştiută de nimeni. Aceasta este frumuseţea pe care a ales-o Dumnezeu: a căutat la smerenia roabei Sale.

Ea este precum Sionul pentru că a crezut în cuvântul Domnului trimis ei: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău (Luca 1, 38). Şi iată: Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului (Psalm 124, 1). Precum a spus cuvântul, aşa a făcut: a ascultat, a văzut, a plecat urechea ei şi a uitat de toate ale lumii şi iată: în ea S-a sălăşluit pacea şi odihna sufletelor – Mântuitorul Lumii. Ea i-a fost casă şi cetate, zid şi turn şi a odihnit pe braţele sale pe cel ce ţine toată lumea, a odihnit la pieptul său pe cel care avea să se odihnească pe cruce de osteneala poverii păcatului lumii. A ales Domnul Sionul şi l-a ales ca locuinţa Lui. Aceasta este odihna Mea în veacul veacului. Aici voi locui, că l-am ales pe el (Psalm 131, 13-14). Să ştie de aici şi cei care de atâţia ani se rătăcesc şi nu ştiu când se odihneşte Dumnezeu, Sâmbăta sau Duminica; să ştie că Dumnezeu se odihneşte în toate zilele acolo unde este smerenie; şi sfinţii au ştiut asta şi au lăudat pe Dumnezeu spunând: „Două scaune are Bunul Dumnezeu: cerul cel prea înalt şi inima celui smerit”.

Şi iată pe Fecioara Maria scaun al Împăratului, sfeşnicul care a ţinut lumina ce avea să lumineze tuturor. Smerenia a ajuns împărăteasă: Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată (Psalm 44, 11), împodobită cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor (Psalm 44, 2), căci acolo unde omul s-a plecat în smerenie, acolo Dumnezeu a vărsat har peste buzele sale.

Toată slava fiicei împăratului este înăuntru, frumuseţea omului este de fapt frumuseţea sufletului său şi nu cum greşit înţelegem noi o frumuseţe vopsită cu părul în vânt. Să nu ne boim buzele cu vopsele şi lacuri, ci să ne înfrumuseţăm buzele cu cuvintele lui Dumnezeu, să nu ne ungem cu unsori pe faţă, ci să strălucească faţa noastră de blândeţe şi dragoste nevinovată, să nu ne machiem ochii, ci lacrimile să aducă sclipiri în ochi ca podoabe ale smereniei, să nu ne punem cercei în urechi, ci să plecăm urechea la cuvântul dragostei lui Dumnezeu, şi acestea să fie podoabele noastre, căci: Inima curată este sălaşul Tău şi se vede într-însa strălucirea descoperirilor Tale.

Fericit este pântecele care L-a purtat pe Dumnezeu şi sânii de la care Acesta a supt. Aşa este, dar fericită este Maica Domnului pentru că a ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi l-a împlinit.

(…)

Maica Domnului nu a fost nicicum o femeie oarecare, aşa cum susţin ereticii, ci precum crinul între spini (Cânt. Cântărilor 2, 2) aşa a fost ea între femei. Multe au fost fecioarele care şi-au dedicat viaţa lui Dumnezeu, însă ca dânsa nu a mai fost nici una. Celelalte, când au văzut-o, laude i-au înălţat, iar reginele şi concubinele osanale i-au cântat (Cânt. Cântărilor 6, 9). „Ea e numai una porumbiţă preacurată, una-i ea la a ei mamă, singură născută în casă”, cea care a adus omenirii acea ramură de măslin, precum oarecând porumbelul lui Noe la potop (cf. Facerea 8, 11), care vestea pacea şi milostivirea lui Dumnezeu.

Fecioara Maria era acel suflet curat de copil. Iată, ne spune Evanghelia că a luat Hristos un prunc şi l-a pus în mijlocul lor şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte (Matei 18, 2-5), iar când a mustrat cetăţile pentru necredinţa lor a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor (Matei 11, 25). A fi precum pruncii, însă precum spune Apostolul Pavel: nu copii la minte, ci copii cu nevinovăţia, smeriţi şi curaţi, şi atunci vom vedea tainele lui Dumnezeu. A ascuns Dumnezeu acestea şi de acei ce se cred înţelepţi şi pricepuţi în ochii lor, cei din veacul acesta, care confundă înţelepciunea cu o nebunie a minţii intrând într-un război păgubos al tehnicii materialiste. A ascuns acestea mai ales de cei ce păgubesc sufletele oamenilor, de ereticii care propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu fără să-l înţeleagă, pentru că nu au cunoscut smerenia.

Maica Domnului a avut nevoie de un ocrotitor şi de aceea s-a logodit cu dreptul Iosif care avea 80 de ani şi care mai fusese căsătorit o dată şi avusese şi alţi copii, care în Evanghelie sunt numiţi fraţii Domnului. A fost nevoie să se facă aceasta pentru că evreii nu ar fi putut concepe, fiind întunecaţi la minte, că o fecioară ar fi putut naşte fără a avea bărbat, ei ar fi ucis-o cu pietre, aşa cum şi ereticii aruncă cu pietre în Maica Domnului până astăzi. Iosif nu a cunoscut-o pe Maria pentru că acea poartă prin care a intrat împăratul Hristos, precum ne spune Proorocul Iezechiel: acea poartă va fi închisă şi nimeni nu va intra pe ea pentru că Domnul Dumnezeu a intrat pe ea (Iez. 44, 2).

Maica Domnului este grădină încuiată, fântână acoperită şi izvor pecetluit, în grădină-i o fântână, un izvor de apă vie (Cânt. Cântărilor 4, 12-15), totu-i taină şi iubire, în cămări ascunse mirele se închide, izvorul din inimi la suflet se-ntinde, pecetluit. Doar pentru cei smeriţi, el curge totdeauna pentru cei osteniţi, fugari din lumea păcatului.

Totuşi Maica Domnului nu este numai frumoasă şi strălucitoare, ci se spune în continuare că este şi ca oastea de război temută (Cânt. Cântărilor 6, 10), şi atunci ar trebui să fim cu mai multă luare aminte la purtările şi faptele noastre, căci se ştie că ea este printre noi. Un sfânt văzător cu duhul din Rusia o vedea pe Maica Domnului cum vine pe la chiliile călugărilor în timp ce aceştia dormeau şi-i binecuvânta pe fiecare. La unii însă nu intra şi, întrebată fiind de acel părinte, a răspuns că se scârbeşte de faptele lor, iar la unul neintrând şi fiind întrebată de ce nu a intrat, a spus că din cauză că doarme necuviincios. Cum spuneam, iată, de aici vedem că aminte va trebui să luăm la vieţuirea noastră şi să nu uităm că mai este şi o lume nevăzută împrejurul nostru; în zadar stingem becul, în zadar închidem uşa, faptele făcute la întuneric se vor arăta la judecată în faţa tuturor.

Cea mai mare cinste pe care poţi să o aduci cuiva este să-i urmezi exemplul. Cum o urmăm noi pe Maica Domnului? Nu umblând cu părul în vânt, nici în desfătări lumeşti şi nici în agoniseli materiale sau capricii profesionale, ci acoperiţi de smerenie, în curăţie şi modestie, râvnind către acel loc de rugăciune, emoţionanta cămară a Mirelui. Acolo unde nu ştie nimeni ce se petrece, cea dragă ca Ierusalimul (Cânt. Cântărilor 6, 4) şi Mirele Hristos s-au întâlnit şi lucruri nemaiauzite îşi spun, se-aude şi o cântare, a cărui viers cine poate să-l spună, nimeni fiind încă în trup legat, şi de aceea îi spune Cântarea Cântărilor, căci ea este pentru Noul Ierusalim.

Ierom. Ioan Buliga