Astăzi este ziua nașterii vestitorului pocăinței, Ioan, Înaintemergătorul Domnului. Este greu să chemăm pe cineva la pocăință; cu excepția propriei noastre chemări, cu mare precauție trebuie să dăm curs impulsurilor de a spune cuiva cum să-și trăiască viața. Pocăința este, în primul rând, un dar de la Tatăl Ceresc. Pentru că putem cere aproapelui, după mintea noastră, să schimbe un lucru mic în viața lui, să mute o pietricică dintr-o parte într-alta, dar dacă o facem fără înțelegere și dragoste, acel lucru mic poate de fapt ascunde în spatele lui munți de suferință și de deznădejde pe care noi nu-i putem nici muta, nici opri din căderea lor ce ne poate strivi și pe noi și pe ceilalți. Avem însă nădejde chiar și așa la mila Domnului.

Este extrem de greu să vezi pe cineva rănindu-se și să nu faci nici un gest, știind că dacă-l faci, îi vei agrava și multiplica toate căderile ulterioare. Orice chemare la schimbare a altuia fără Hristos este o chemare a orgoliului, și orice chemare la pocăință este o chemare a iubirii. Dar chiar și cu asta lucrează Domnul. Cineva spunea că principala activitate a lui Dumnezeu este să preschimbe consecințele fărădelegilor noastre în puținul de bine și de milă care ne este necesar pentru a fi mântuiți. Una dintre cele mai riscante (și mai subtile) forme de necredință este să credem că noi îl mântuim pe aproapele nostru. La polul opus stă nesimțirea completă în fața suferinței aproapelui și a pierderii lui. Scopul nu este să stăm neclintiți la mijloc între acești doi poli, ci – parafrazându-l generos pe Nicolae Steinhardt-, având harul Domnului și numai astfel, să ne plimbăm liberi între cei doi poli, rugandu-l pe Domnul să ne dea trezvie, dragoste, smerenie și dreaptă judecată. Scopul vieții creștinului nu este atât chemarea la pocăință a aproapelui său, cât rugăciunea și ascultarea Cuvântului. Harul și cuvântul Domnului lucrează mântuirea în inimi, nu – după cum prea adesea ni se pare – cuvintele noastre în urechile și mințile altora. De luat aminte, însă, că propovăduirea cuvântului evangheliei și mărturisirea lui Hristos este o datorie care ne revine tuturor.

Dă-ne, Doamne, a umbla în Căile Tale. Învață-ne mila și iubirea Ta.

În încheiere, subliniem care este, în veșnicie, rolului Sf. Ioan Botezătorul: el nu ne amenință cu iadul, dacă nu ne căim de păcatele noastre. Asta este o variantă pentru omul încă sufletesc, un început, adesea bun pentru noi toți.

Rolul întru veșnicie al Sf. Ioan este să arate cu degetul, fiecăruia dintre noi, că HRISTOS A INVIAT!

În această icoană se vede adevărata și chemarea ultimă a marelui profet și Înaintemergător:

Chemarea la pocăință este chemarea la Învierea lui Hristos.