Din „Dăruind vei dobândi”
Nicolae Steinhardt

LA PRAZNICUL SFÂNTULUI IOAN
BOTEZĂTORUL

Ioan Botezătorul ne este îndeobşte cunoscut pentru marea sfinţenie a vieţii sale. I se spune înger în trup sau om îngeresc, de cât de aspră i-a fost viaţa în pustie şi de cât de intransigentă asceza. Ştim că drept îmbrăcăminte avea o haină din păr de cămilă şi că împrejurul mijlocului purta o cingătoare de curea. De hrănit se hrănea numai cu lăcuste şi miere sălbatică.

Acestea ne sunt cunoscute, aşa încât socotesc că mai de folos ne este a evoca alte însuşiri ale unui sfânt căruia râvna poporului lui Dumnezeu nu a şovăit să-i atribuie aripi de înger, iar iconarii, la rândul lor, n-au pregetat să-l înfăţişeze astfel în multe icoane şi picturi bisericeşti.

Insuşirile la care doresc să mă refer sunt:

-  absoluta smerenie;

- capacitatea de a iubi pe un altul nu numai ca pe sine ci şi mai mult decât pe sine;

-  capacitatea de a recunoaşte superioritatea altuia;

-  capacitatea de a şterge şi anula sinea proprie înlocuind-o cu a altuia.

Viaţa Sfanţului Ioan Botezătorul ne este cunoscută în toată simplicitatea şi rigoarea ei. Moartea lui, timpurie, constituie o dovadă a ceea ce istoricilor contemporani şi ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade în special le place a numi absurditatea istoriei.

Regele Irod – nu Irod cel Mare, omorâtorul pruncilor nevinovaţi, ci fiul său, Irod Agrippa – îşi luase drept soţie pe femeia fratelui său Filip. Căsătoria aceasta era de fapt un concubinaj osândit de Ioan Botezătorul cu acele vorbe fără suliman şi acel ton aprig care îi erau proprii.

Aşa-zisa nevastă a lui Irod, Irodiada, femeie frumoasă şi inteligentă însă crudă, ambiţioasă şi neruşinată îl duşmănea de aceea pe Ioan şi-i tot cerea regelui să-l stârpească.

In cele din urmă izbuti să obţină întemniţarea celui vrăjmăşii de ea: Ioan a fost închis în beciurile palatului. Acolo se afla când i se ivi Irodiadei prilejul de a se descotorosi de acel a cărui viaţă îi era ca un ghimpe în ochi.

Fiind ziua de naştere a lui Irod şi sărbătorindu-i-se aniversarea, s-a făcut praznic bogat după cuviinţă, poftiţi au fost toţi dregătorii ţării. Acolo, la praznic, fiica din prima căsătorie a Irodiadei, Salomeia pe nume, a dansat; dansul tinerei frumoase fete într-atâta i-a plăcut şi l-a tulburat pe rege încât, ameţit de băutură şi aprins de poftă, i-a spus: cere-mi ce vrei, până la jumătate din regatul meu, şi-ţi voi da. Şi i-a întărit vorba cu jurământ.

Salomeia, neştiind ce să ceară, s-a sfătuit cu maică-sa. Irodiada nu a stat pe gânduri: cere capul lui Ioan Botezătorul, i-a grăit, acum, aici; să ţi-1 aducă pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus să-l omoare pe Ioan despre care ştia că norodul îl socoteşte prooroc; şi apoi nici omul nu-i era cu totul antipatic; în felul lui îl respecta şi consimtise la arestarea lui numai ca să scape de gura muierii.

Nerodului, ameţit cum era, i-a fost însă ruşine să-şi calce nesăbuitul jumământ. Ar fi putut prea bine să-i explice fetei: ţi-am făgăduit până la jumătatea regatului meu, dar omul acesta preţuieşte mai mult decât jumătate din regatul meu, astfel, încât nu ţi-1 pot da; cere-mi altceva.

Dar nu l-a purtat mintea către acest răspuns drept, ci ca netotul a împlinit sălbatica sfruntată cerere: lui Ioan i s-a tăiat capul în chiar beciurile palatului şi cinstitul cap i-a fost adus Salomeii pe tipsie, precum dorise ticăloasa de Irodiada.

Smerenia absolută a Botezătorului reiese cu prisosinţă din textul celor patru Evanghelii care folosesc aproape aceleaşi cuvinte centrate în jurul a cinci idei:

-  Iisus e mai puternic decât Ioan;

- Ioan nu este vrednic să-I dezlege cureaua încălţămintei;

- Ioan nu poate boteza decât cu apă, pe când Iisus va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc;

- Iisus este anterior lui Ioan;

- Iisus este Cel ce va să vină.

Intr-adevăr referatul lui Matei relatează: „Cel Care vine după mine este mai puternic decât mine. Nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. Eu vă botez cu apă spre pocăinţă. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc”.

Iar când Iisus vine la repejuniie Iordanului spre a primi botezul, Ioan exclamă uimit şi copleşit: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine”?

În referatul lui Marcu citim de asemenea: „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine. Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintei”.

Şi tot în felul acesta scrie şi Sfântul Evanghelist Luca: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”.

În textul evanghelic al Sfântului Apostol Ioan găsim lămuriri mai ample: „Acesta este despre Care am zis: Cel ce vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era”(Cp. şi cf.: Ioan 8,58: „Adevărat, adevărat zic- vouă:Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam” ).

Botezătorului i se pune întrebarea: „Cine eşti? Eşti tu Hristosul, eşti tu Ilie, eşti tu Proorocul”?

Iar el, ne spune textul evanghelic „a mărturisit şi n-a tăgăduit; a mărturisit: Nu sunt eu Hristosul, nu sunt nici Ilie şi nici Proorocul”.

Cu deplină modestie şi potrivit adevărului, cel întrebat din nou răspunde: „Eu sunt glasul celui care strigă în pustie: îndreptaţi căile Domnului”.

Şi iarăşi, tot ca în celelalte referate: „Eu vă botez cu apă, dar în mijlocul vostru se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel Care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei”.

De două ori afirmă Ioan, arătându-L pe Iisus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Iar după botezul Domnului în Iordan: „Am văzut Duhul coborându-Se din cer ca un porumbel şi a rămas peste El”.

Şi, în acelaşi mod, mai categoric însă: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 34). Iar mai apoi urmează (Ioan 3, 30) una dintre cele mai emoţionante, mai neaşteptate, mai răscolitoare şi mai ieşite din comun fraze din câte se află în Sfânta Scriptură: este declaraţia-mărturisire a nobilului Ioan:

„Eu trebuie să mă micşorez, iar El trebuie să crească”.

Cine oare ar mai glăsui astfel? Care dintre toţi oamenii sălăşluitori vreodată pe acest pământ ar spune despre sine că-şi doreşte să se micşoreze, că i se cade să se umilească în vreme ce aproapelui său i se cuvine să crească, să sporească?

Firesc îi este omului raţionamentul cu totul invers: să voiască a creşte şi a propăşi el pe seama şi în dauna celorlalţi. Ceilalţi? Să-l admire, să-l slujească, să-l răsfeţe, să-l ridice în slăvi! Oricât de mult, de fără întrerupere, de nereticent. Sătul de laude, complimente, slujiri şi plecăciuni nu se va declara niciodată. Convins de perfecta-i superioritate nu va înceta în veac a fi.

Egocentrismul şi idolatrizarea eului sunt cererile şi dorinţele sufletului omenesc obişnuit, câtuşi de puţin ştergerea şi înfrângerea sinei, recunoaşterea superiorităţii altuia. Ceilalţi îi sunt toţi inferiori, orbi care nu se pricep să-i deosebească însuşirile excepţionale şi să-l aprecieze cum ar trebui.

Şi totuşi Ioan Botezătorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de potrivnic firii, de scandalos pentru orice psihie normală: pe sine se vrea micşorându-se, pe celălalt crescând, biruind, afirmându-se, împlinindu-se!

De aceea şi este fraza de la Ioan 3, 30 atât de nepământească, de fără de pereche, de anevoie asimilabilă minţilor noastre.

În cuprinsul Scripturii -bogată în formule fascinante şi-n sentinţe vrednice a se întipări în cugetul nostru – , zicerea Botezătorului străluceşte totuşi cu o lumină nespusă şi ni se înfăţişează ca un giuvaier.

Ea contrazice atât de făţiş tendinţa oricărei individualităţi de a se socoti centrul cercului înconjurător şi de a considera ca legitim să-şi acorde numai drepturi şi monopolul dreptăţii încât nu poate să nu uimească aşa cum ar face mărul care, sfidând legea universală a gravitaţiei, în loc să cadă la pământ când se desprinde din pom, s-ar înălţa spre cer.

În relaţia dintre Iisus şi Botezător se iveşte problema ucenicilor. Se pare că a existat o rivalitate între ucenicii unuia şi ai celuilalt. Evangheliile Sfinţilor Matei (11, 2-5) şi Luca (7, 19-22) ne relatează că, închis fiind, Ioan şi-a trimis ucenicii să-L întrebe pe Iisus: Tu eşti Cel ce vine, sau să aşteptăm pe altul? întrebare cât se poate de ciudată pentru că ştim că Ioan Îl mărturisise pe Iisus a fi întru adevăr Fiul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii şi Cel asupra Căruia S-a pogorât Duhul Sfânt.

Cum putem rezolva o asemenea contradicţie flagrantă? Explicaţia cu precădere plauzibilă o consider a fi aceea care presupune o înţelegere prealabilă (expresă ori tacită) între Iisus şi Ioan.

În vederea lămuririi ucenicilor săi şi a potolirii incertitudinilor care-i frământau,Ioan îi trimite la Iisus cu o întrebare ce reprezenta de fapt nu gândul său neşovăitor ci şovăielile şi umbrele din cugetele lor. Iar Iisus, cu acea inteligenţă omenească la care nu se sfia să facă uneori apel (spre pildă în cazul plăţii dajdiei către Cezar ori al femeii măritate cu şapte fraţi ori al semnului cerut de saduchei), nu se proclamă a fi Hristosul ci, cu multă abilitate şi modestie, le cere să constate faptele, lăsându-le pe acestea să vorbească iar pe învăţăcei poftindu-i doar să tragă concluzia care se impunea.

Le arată cele ce se petrec aievea: orbii văd, surzii aud, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, morţii înviază. Desigur că ucenicii nu puteau deduce altceva decât că Acel ce săvârşeşte asemenea minuni este Mesia.

Dar cum apare Ioan văzut de Iisus?

Textul de la Luca 7, 24 şi urm. este edificator şi clar. Zice Domnul către mulţimi, după plecarea ucenicilor pasă-mi-te trimişi de Ioan: „Ce aţi ieşit să priviţi în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? Oare om îmbrăcat în haine moi şi scumpe? Oare prooroc?”

Şi tot El răspunde cu glas ferm: „Da, zic vouă: şi mai mult decât un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris: „Iată trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu care va găti calea Ta, înaintea Ta”. „Şi încă: „Zic vouă: între cei născuţi, din femei nu este mai mare decât Ioan; dar cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el”.

Domnul, aşadar, confirmă caracterul îngeresc al lui Ioan, nu însă fără a adăuga despre omul recunoscut a fi „cel mai mare dintre cei născuţi din femei” tainicele cuvinte: „Totuşi cel mai mic din împărăţia cerurilor este mai mare decât el”.

Sensul lor cred că nu poate fi decât acesta: Ioan, ultimul prooroc al Vechiului Testament, Ioan Vestitorul, înaintemergătorul şi Botezătorul lui Hristos nu a primit botezul creştin.

Aşa fiind, întocmai ca patriarhii, drepţii şi proorocii Vechiului Testament, el va sălăşlui cu sufletul în iad până ce Domnul după răstignirea Sa va fi coborât în acel loc spre a-i slobozi.

Ioan nu a primit botezul creştin în numele Sfintei Treimi, iată de ce e socotit mai mic decât oricare dintre locuitorii împărăţiei lui Dumnezeu.

Ne putem întreba acum ce semnifică pentru noi Ioan Botezătorul, prin care însuşiri ale lui ni se arată admirabil, adică vrednic de mirare şi veneraţie, prin care ne poate fi călăuzitor şi model?

Prin smerenia sa absolută, desigur.

Prin iubirea sa totală faţă de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine şi a înlocuirii ei cu iubirea pentru altul.

Ioan Botezătorul se trece în umbră, se şterge, parcă s-ar dori invizibil. El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneşte Iisus în versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfântului Ioan, prietenul care se bucură de bucuria Mirelui, care stă şi-L ascultă cu dragoste şi supunere, care nu-şi doreşte nimic altceva decât să-L slujească.

Iată ce este Ioan Botezătorul: este minunata pildă de „eu” care iese din sine şi – cu smerenie şi neţărmurit devotament dobândeşte putinţa de a-şi iubi semenul mai mult decât pe sine însuşi.

Ioan Botezătorul ne poate fi tuturor îndreptar pe calea strâmtă a înfrângerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului şi egocentrismului nostru ridicol care-şi face râs de noi îndemnându-ne a crede că suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii şi ne dă ghes a ne încrede numai în noi înşine, a ne închide şi încuia în carapacea bine ferecată a sinei noastre imperialiste.

Ioan ne poate fi pildă sigură de dragoste pentru Mire, adică pentru Hristos şi de slujire neprecupeţită a Sa. Dar, vă veţi întreba poate, cum de-L putem sluji şi iubi ca pe un prieten pe Hristos care acum nu se mai află în cuprinsul pământului ci S-a înălţat la cer? Cum de-I putem sta alături, a-L asculta şi vădi iubirea noastră?

Răspunsul nu poate fi altul decât: să nu huliţi, fraţi creştini, pretinzând că Hristos nu se mai află pe pământ şi că S-a înălţat la cer astfel încât nu-L mai puteţi iubi şi sluji cum a făcut Ioan Bozătorul.

Oare aţi uitat cele scrise în capitolul 25 al Evangheliei de la Matei unde Domnul, vorbind despre înfricoşata Judecată, spune că întrucât am hrănit, adăpat, îmbrăcat, vizitat, cercetat şi ajutat pe unii din fraţii Săi prea mici aflaţi în necazuri, suferinţe, robie sau lipsuri pe El L-am hrănit, adăpat, îmbrăcat, vizitat, cercetat şi ajutat? Pe El, pe nimeni altul.

Hristos e prezent pe acest pământ în Sfânta Euharistie sub chipul pâinii şi al vinului.

Şi mai este prezent – la fel de lucrător sub chipul tuturor oamenilor asupriţi, obidiţi, încercaţi, ispitiţi de suferinţe, nevoi şi nedreptăţi.

Iubindu-i şi slujindu-i pe aceşti foarte mici fraţi ai Săi, Lui îi manifestăm dragostea noastră şi pe El Însuşi Îl slujim.

Blasfemie este a zice că nu avem cum sluji, întocmai ca Botezătorul, pe Hristos, că El nu mai este de faţă în lumea sensibilă!

Dragostea – virtute creştinească supremă şi singura perenă – este mijlocul fără greş care ne stă la îndemână pentru a ne dovedi umanitatea şi creştinătatea.

Marele nostru compatriot, ilustrul scriitor de limbă franceză Emil (E. M.) Cioran susţine că a cere omului să iubească e totuna cu a cere unui virus să iubească un alt virus. Fireşte, cum de am putea, bunăoară, cere virusului cancerului să iubească pe virusul maladiei sida (aids, îi zic anglo-saxonii). Numai că Emil Cioran, în aversiunea sa pentru Hristos şi creştinism, nu ia aminte la faptul că omul nu-i totuna cu virusul patogen; identificarea făcută de Cioran, fiul preotului din Răşinari, e grăbită şi superficială.

Omul are, neîndoielnic, trăsături comune cu animalul, însă pecetluirea lui drept virus e (cel puţin) reducţionistă, e o simplă butadă de scriitor sceptic şi de cugetător care vrea să-şi facă lectorul praf şi să-l dea gata cu procedee stilistice desigur, scânteietoare şi abrupte însă la fel de şubrede ca jocul de lumini al focului de artificii sau al lampioanelor de hârtie colorată.

Ateismul de multe ori îşi împinge aderenţii, chiar cei mai talentaţi, spre enormităţi şi copilării.

Noi reţinem din viaţa şi jertfa Sfântului Ioan Botezătorul altceva: capacitatea omenească de a ieşi din sine, de a depăşi strâmtoarea fenomenalităţii, de a iubi pe un altul.

Noi cutezăm chiar a ne face o călăuză (sau măcar un temei de neîncredere în afirmaţii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina frază de la Ioan 3, 30:„Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”.

Cu ea în suflet, în inimă şi-n cuget şi-n adâncul sensibilităţii noastre biruite să părăsim acum, nu fără a mulţumi Domnului, acest sfânt lăcaş.

 

Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul si mesajul pentru noi: DUHUL UCIGAS AL PLACERILOR LUMESTI SI AL SENZUALITATII PROVOCATOARE