Conferinta doamnei Lidia Staniloae
la Parohia Ortodoxa Romana "Sfintii Cosma si Damian" din Mulhouse, Franta
14 februarie 2010
Ceea ce faci
pentru tine
moare odată
cu tine.
Ceea ce faci
pentru
ceilalţi
rămâne
pentru
totdeauna.
Dragi
prieteni,
Simone Weil
spunea că
lumea
europeană
actuală,
fragilizată
de barbaria
totalitarismelor
şi de criza
valorilor,
are nevoie
de, citez: „un
creştinism
cu adevărat
întrupat”,
care să
pătrundă în
toate
aspectele
vieţii, care
să circule
prin „carnea
naţiunilor
Europei”.
Să reţinem
expresia „creştinism
cu adevărat
întrupat”,
ceea ce
presupune că
este
experiat,
trăit în
esenţa sa,
cea care a
hrănit şi a
modelat
civilizaţia
europeană în
mod concret
şi nu ca o
teorie
retorică,
mecanică,
aplicată
potrivit
unor tipare
conformiste
mai vechi
sau mai noi.
Această
afirmaţie,
adecvată
sfârşitului
de mileniu,
care a
excelat prin
înflorirea
totalitarismelor,
după cum
spunea
această mare
personalitate
a culturii
franceze,
se
dovedeşte a
fi tragic de
actuală
astăzi,
când ne
încântăm cu
ideea că
totalitarismele
sunt forme
de mult
revolute.
Din
nefericire,
prognozele
dispariţiei
lor prin
înlocuirea
cu
ceea
ce se
numeşte
democraţie,
libertate şi
aşa mai
departe, au
dat greş.
Omul nu mai
e supus
constrângerilor
clare, aş
spune
banale, ci
unor forme
rafinate,
subtile, de
„aşa e
la moda,
aşa se
poartă, aşa
dăm dovada
modernităţii
noastre, aşa
apărem
interesanţi,
inteligenţi,
cultivaţi.”
Constrângerea
brutală
exterioară
pe care noi,
cei mai în
vârstă am
trăit-o, s-a
transformat
într-o
autoconstrângere
pe care o
adoptăm cu
entuziasmul
perfid şi
inconştient
al
apetitului
de
distrugere,
de rău, de
mutilare
spirituală.
În
fond ea nu
oglindeşte
decât
nesiguranţa
noastră,
complexele
de
inferioritate
pe care le
mascăm
printr-un
snobism care
se vrea
superb şi nu
este decât
pueril.
Pentru că
niciodată un
om cu
adevărat
conştient de
ceea ce
reprezintă
el, nu va
recurge la
asemenea
jocuri
dubioase de
cochetare cu
pseudoconvingeri
tulburi, în
fond lipsite
de conţinut.
De aceea,
subliniez,
omul trebuie
să înţeleagă
necesitatea
de a fi
reprezentantul
unui anume
popor, al
unui anume
ansamblu de
moşteniri,
de trăsături
ereditare,
de
configuraţii
tipice,
trebuie să
fie
conştient de
contribuţia
sa valorică.
Aceasta nu
înseamnă
xenofobie,
dispreţ
pentru o
altă
tipologie,
ci pur şi
simplu o
plasare
corectă şi
obiectivă în
ansamblul
uman uriaş
al
mileniului
actual şi o
garanţie a
evitării
dezorientării
sale pe
toate
planurile,
dezorientare
pe care
o
am putea
defini ca
decolorarea
totală a
fiinţei şi
existenţei.
E dramatic că în ziua de astăzi, când totul este atât de tulbure, când existenţa noastră a căpătat o coloratură eshatologică, care ne face să ne întrebăm dacă nu cumva am ajuns la un final de ciclu, cu tot cortegiul lui de răsturnări capitale, de negare a valorilor umane generale, de punere a semnului minus în faţa unor fenomene prin excelenţă pozitive şi invers, zăbovim în a căuta semnele unei sănătăţi sufleteşti, ale unei linearităţi consecvente în comportare şi atitudine. Şi totuşi, conştiinţa că se poate şi altfel, este ziditoare. Cel puţin ar trebui să fie decisivă pentru minţile mai lucide. Ar trebui să înţelegem că altă alternativă nu există, pentru că nu duce nicăieri, decât cel mult la distrugerea umanităţii, înţeleasă altfel decât specie biologică. Să încetăm a ne nega pe noi înşine, cu tot ce s-a acumulat în cursul secolelor şi a clădit consecvent ceea ce numim civilizaţia europeană de tip creştin. Această conştiinţă ne-ar aduce şi nouă, tuturor, ancorarea într-o spiritualitate smerită dar fermă, în certitudinea că trăim sub acoperemântul lui Dumnezeu, care ne cunoaşte pe fiecare şi ne cheamă pe nume, aşa cum afirmă Rilke.
Pentru noi,
cei din
diaspora,
necesitatea
acestei
atitudini
este şi mai
acută.
Problemele
cu care ne
confruntăm
sunt
amplificate
nu numai de
noul mediu,
ci şi de
lipsa
noastră de
susţinere
morală.
Uneori ni se
par
superficiale,
dar nu sunt.
Ele
constituie o
maladie a
însăşi
existenţei
noastre, nu
numai ca
neam dar şi
ca indivizi.
Pentru că,
n-o spun eu,
au spus –o
mulţi alţii,
omul nu este
o acumulare
cantitativă
de date, din
care ei sau
pui ceva
fără ca
acest lucru
să aibă
consecinţe.
Ca o tocană
pe care o
sărezi mai
mult sau mai
puţin după
chef, îi pui
cartofi sau
ardei sau
usturoi,
iarăşi după
gust. (Iertaţi-mi
comparaţia
dar ea este
foarte
plastică şi
oglindeşte
adevărul).
Nu, omul ca
individ,
ansamblul de
indivizi,
comunitatea
din care
face parte
sunt
comparabile
cu substanţe
complexe,
din care
lipsa uneia
din
componente
degradează
structura
chimică,
duce la
dispariţia
substanţei
însăşi. Ceea
ce rămâne e
o masă
amorfă,
inconsistentă,
fără gust,
fără
caracteristice,
o grămadă
inertă, pe
care nu ştim
în ce
categorie să
o plasăm,
nici noi,
nici noul
mediu în
care vrem să
trăim. Şi
care, s-o
recunoaştem,
nu produce
aprecierea
pozitivă a
acestuia.
Să
fim lucizi,
pericolul
încercărilor
de
transformare,
este
mortal
pentru ceea
ce
reprezentăm
noi ca
entitate,
fie
individuală,
fie
colectivă.
De aceea
avem nevoie
de unele
cuvinte
luminate, de
unele
exemple
grăitoare,
de pilde
care să ne
ajute a ne
păstra pe
linia de
plutire,
fără
pericolul de
a deveni o
masă amorfă,
cum spuneam
adineauri,
redusă la
aspiraţia
spre o
„bunăstare”
în ghilimele
care nu
rezolvă în
fond niciuna
dintre
problemele
fundamentale,
un ansamblu
de funcţiuni
biologice
din care
spiritul
lipseşte.
Şi
ce este omul
fără
spiritul
său, fără un
suflet
conştient de
rolul său,
fără
convingeri
şi fără
consecvenţa
unei anumite
spiritualităţi
şi tradiţii
specifice?
Pericolul
este cu atât
mai mare,
mai ales
astăzi, când
diverse
ambiţii în
preajma
noastră,
fac
tot mai
virulentă
inconştienţa
cu care le
acceptăm şi
justificăm,
neînţelegând
că ne aflăm
pe marginea
prăpastiei.
De aceea e
necesar să
cunoaştem
opinia unor
personalităţi
care au
făcut totul
pentru a ne
păzi de
pericolul
paşilor
greşiţi,
care şi-au
pus viaţa în
slujba
lucidităţii,
a
salvgardării,
dacă vreţi
s-o numim
astfel, a
însăşi
esenţei
noastre,
fără de care
nu mai
suntem nimic
decât nişte
consumatori
incolori,
care
respiră, se
înmulţesc şi
dispar apoi
fără a lăsa
urme. Nu
este vorba
de lozinci
sforăitoare
bune pentru
campanii
electorale,
ci de
atitudini
esenţiale
pentru
omenire. Da,
există
oameni care
le-au
susţinut cu
preţul
libertăţii
şi vieţii
lor.
Să ne
amintim de
Mircea
Vulcănescu,
autorul „Dimensiunii
româneşti a
existenţei”,
pe care
Thomas
Masaryk,
cunoscutul
filozof şi
preşedinte
al
Cehoslovaciei
îl numea „un
prinţ al
spiritului,
a cărui
clarviziune
şi
subtilitate
nu sunt
egalate
decât de
marele său
caracter”.de
marele
gânditor şi
poet
Nichifor
Crainic,
iniţiatorul
gândirismului,
de Dumitru
Stăniloae,
de Victor
Papilian, de
Vasile
Băncilă, de
Vasile
Voiculescu,
ca să cităm
doar câţiva.
Şi cred că e
bine ca
pentru
generaţiile
de astăzi,
care au avut
şansa de a
nu trăi
momente ce
vizau
distrugerea
noastră
definitivă,
cei
cărora le
datorăm
existenţa
noastră ca
entitate
naţională să
nu rămână
nişte nume
abstracte.
Nu
întâmplător
am menţionat
aceste nume.
Pentru că
toţi aceştia
şi mulţi
alţii au
fost
conştienţi
de
importanţa
afirmării
oricărui
popor ca
atare. Mi
s-a
cerut să
vorbesc
despre
Dumitru
Stăniloae,
teologul
plin de har,
cărturarul
eminent,
omul
integru,
părintele
iubitor,
spiritul
lucid care
înţelegea
că, aşa cum
am spus,
individul se
poate salva
doar prin
conştiinţa
apartenenţei
la un
ansamblu de
tradiţii, de
credinţe, de
convingeri,
la o
configuraţie
umană
specifică.
Da, el a
fost toate
acestea şi
pe măsură ce
trece vremea
apare tot
mai evident
că precum
puţini alţii,
a reuşit să
întrunească
într-o
singură
persoană
toate aceste
faţete ale
unei
personalităţi
de excepţie.
Nn cred că e
cazul să
înşir aici
datele sale
biografice,
care se pot
citi în
nenumărate
lucrări de
acest fel.
Pe scurt, s-a născut în 1903 în satul Vlădeni-Ardeal, lângă Braşov, din părinţi ţărani. Era un sat de munte, cu pământ sărac, aşa că principala ocupaţie a oamenilor era făcutul fânului, pe care apoi îl vindeau. Locuitorii erau destul de lipsiţi. Bunicul meu a plecat, aşa cum se obişnuia atunci, în America, să muncească la căile ferate şi după doi ani, când s-a întors, cu banii aduşi şi-a putut construi şură. Am povestit în cartea mea “Lumina faptului din lumina cuvântului“, că întorcându-se, a dat în faţa casei de un băieţel de vreo trei ani care se juca în ţărână. “Cum te chiamă, drăguţule?” l-a întrebat. Băieţelul a răspuns. “Dumitru ane Irimie, nene”. “Hai încoace dragul tatii, tu eşti copilul meu!” “Ba nu, nene, tata e în America!” La recomandarea insistentă a învăţătoarei, care şi-a dat seama de inteligenţa excepţională a copilului, l-au trimis cu mari sacrificii mai departe la liceul Andrei Şaguna din Braşov, unde, ca elev eminent a putut căpăta bursa Emanoil Gojdu. A frecventat teologia la facultatea din Cernăuţi. Marele mitropolit Nicolae Bălan l-a trimis apoi la studii în Grecia, Franţa şi Germania, a făcut un doctorat strălucit şi la 28 de ani era profesor şi apoi rector la Academia Teologică din Sibiu.
De aceea voi vorbi scurt despre opera sa, despe contribuţia sa esenţială la cultura românească. Trebuie spus că parintele Dumitru STaniloae este foarte bine cunoscut în străinătate, fiind considerat pretutindeni ca cel mai mare teolog ortodox al secolului 20.
El a fost conştient, cum spuneam, de necesitatea efortului de a ţine trează conştiinţa noastră ca popor care ocupă un loc în istorie pe care numai noi românii ne străduim să-l minimalizăm. În momentul de faţă acest lucru este poate mai important decât oricând. Am mai spus-o: toate popoarele Europei, posesoare ale unei civilizaţii de esenţă creştină şi pe care unii se străduiesc cu încăpăţânare s-o elimine din existenţa noastră, de altfel cu consecinţe care îngrozesc, toate aceste popoare se străduiesc să-şi afirme eredintatea, datele caracteristice, cultura, realizările: spaniolii vorbesc cu mândrie de Cervantes, de Cid, de rolul lor istoric în stoparea înaintării în occident, în întreaga Europă, a distrugerii civilizaţiei creştine. În paranteză trebuie spus că acelaş merit l-au avut ţările române în Est, dar noi nici măcar nu înregistrăm acest fapt esenţial, pe care l-am uitat de mult. Francezii se autonumesc inevitabil “la grande Nation”, plasându-se pe cea mai înaltă treaptă a realităţii aşa cum o percep ei, atât pe plan istoric cât şi contemporan. Nemţii sunt convinşi că muzica, arrhitectura, literatura, filozofia, modul lor de viaţă sunt superlative. Polonezii (am cunoscut o sumedenie în lagărele de azilanţi prin care am trecut), privesc de sus la toţi ceilalţi. Chiar dacă părinţii lor au venit în Occident, la începutul secolului 20, ruşii îşi păstrează şi astăzi limba, tradiţiile, credinţa.
“Prinţul
spiritului”
Mircea
Vulcănescu,
spunea în
cartea sa
“Dimensiunea
românească a
existenţei:
“fiecare
popor are
lăsată de la
Dumnezeu o
faţă proprie,
un chip al
lui de a
vedea lumea
şi de a-l
răsfrânge
pentru alţii…în
funcţie de
dimnesiunea
în care i se
proiectează
lui însuşi
existenţa.”
În cărţile sale “Reflexii despre spiritualitatea poporului român”, “Ortodoxie şi românism” ca şi în nenumărate studii şi articole, Stăniloae examinează problema conştiinţei naţionale şi a limbei, ca unealtă fundamentală a păstrării acesteia, si ca atare, a însăşi supravieţuirii neamului nostru. El scoate în evidenţă totala uniune dintre credinţa poporului şi noţiunile teologice, care poate, în nici o altă limbă nu sunt atât de identificate cu spiritul, cu mentalitatea, cu contopirea dintre gândirea biblică şi caracteristicile moştenite, reprezentând însăşi structura noastră sufletească. Pentru că nu trebuie să uităm: poporul român este singurul care s-a născut creştin, creştinarea coincizând cu formarea sa. De aceea, în mod remarcabil, el are o plămadă alcătuită din elemente în care creştinismul a fost una dintre componentele fundamentale, de neseparat de celelalte elemente definitorii şi nu un adaos târziu necesitând adaptări inevitabile, concesii ce abandonează structura lui iniţială. Toate acestea s-au reflectat în limbă. Stăniloae consacră capitole întregi unor cuvinte şi expresii care n-au echivalente în alte limbi. De exemplu, noţiuni ca om “cuminte”, “înduhovnicit”, de “har” sau de “ dor” pe care îl definieşte ca pe o lipsă a comuniunii, cu suferinţa pe care aceasta o produce. “Nu ştiu” spune el “dacă dorul mai e aşa de mult cântat la alte popoare. El presupune accente de duioşie şi reflexiune iubitoare, aflarea într-un spaţiu mioritic de ritm atât interior cât şi exterior, alternând durerea cu nădejdea revederii, cu sentimentul mângîietor pentru persoana depărtată, aşa cum le auzim de atâtea ori exprimate în doine, un femomen unic în muzica popoarelor. Inevitabil, şi cântările bisericeşti ortodoxe conţin această reflexiune plină de mister şi nunanţare.”
Iată
ce scrie
poetul
Dumitru
Ichim, care
a devenit
preot: “Înrudit
cu Nae
Ionescu şi
Nichifor
Crainic,
părintele
Stăniloae ne
vorbea
despre
“Biserica ţăranilor”,
adâncurile
ortodoxiei
noastre.
Mulţi
dintre
poeţii şi
scriitorii
de vârsta
mea îşi
amintesc de
întâlnirile
cu cel care
ne-a adus
Filocalia în
limba lui
Eminescu: În
cuvântul
românesc
Stăniloae
descopera
un destin al
neamului
nostru,
acela de
îndumnezeire
a lui, în
care Savaot
se apropia
de noi ca în
icoanele de
lemn, bun şi
iertător,
iar ţăranul
român îşi
exprima
noţiunea de
transcendenţă
prin
expresia
“Dumnezeu
drăguţul”,
un diminutiv
majestos de
alintare a
persoanei
iubite,
persoana
care a dat
istoriei
miracolul
supravieţuirii
noastre de
neînţeles
pentru unii
istorici.
Folclorul
românesc
este o tindă
Remarcabil faptul că numai în limba noastră întâlnim expresii ca “Dumnezeu drăguţu', Măicuţa Domnului”, toate oglindind o gingăşie şi un sentiment de apropiere de divinitate. Dumitru Stăniloae scoate în evidenţă şi analizează această trăsătură cu totul originală a ortodoxiei româneşti. El afirmă că folosind aceste elemente ale limbii noastre s-ar putea defini o teologie de mare exactitate şi sensibilitate, reflectată şi în limba noastră liturgică, pe care ar trebui s-o păstrăm cu grijă pentru unicitatea ei grăitoare. El subliniază în această carte, ca şi în multe alte opere, structura tipică a religiozităţii româneşti, care ar putea face ea singură subiectul unor analize extinse, suprinzătoare prin concluziile lor şi pe care e păcat că o abandonăm pentru contrafaceri seci, amorfe, ale unui limbaj cotidian lipsit de har şi fior sacru. Înainte de a ne lepăda limba, ar trebui să ne gândim la unicitatea unor cuvinte, de netradus în alte limbi, pe care mulţi filologi specialişti le-au analizat în cursul timpului, subliniindu-le originalitatea. Am menţionat pe scurt doar câteva aspecte ale acestei probleme, care ea însăşi ar putea face subiectul unor îndelungi studii. Este greu să vorbeşti despre unul dintre cei mai mari teologi nu numai ai ortodoxiei, deoarece ar trebui să ai acces la această ştiinţă, care nu este numai ştiinţă, ci este convingere, credinţă, entuziasm, gândire nuanţată şi specifică. Pentru că în acelaşi timp, teologia este trăire, este încredere în Dumnezeu, este certitudinea că suntem fiinţe privilegiate, pe care Dumnezeu le numeşte fii Săi, le iubeşte ca pe fii Săi şi cărora le dă necontenit dovada acestei iubiri, dovadă atât de evidentă, dacă ne dăm osteneala să o vedem. De fapt, ea este accesibilă fiecăruia dintre noi, chiar dacă nu suntem teologi. Acesta este marele mister al perenităţii credinţei. Trebuie doar să ne deschidem ochii, să nu ne încăpăţânăm a defila prin viaţă rămânând doar la aparenţe, fără a-i descoperi esenţa. De aceea, este fundamentală teologia personalistă, în care raportul Dumnezeu-Om este esenţial, omul fiind înălţat de Părintele său la rangul de convorbitor, cu toate atributele acestuia. Este o teologie a dualităţii eu-tu, a relaţiei indestructibile între divinitate şi om, în care omul este pus în faţa Creatorului său, şi Creatorul îl primeşte la Sine pe cel pe care l-a creat. Căruia îi dă cea mai definitivă dovadă de iubire: „aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe însuşi Fiul Său l-a jertfit pentru mântuirea ei”.
Este,
de fapt,
o teologie
a comuniunii
dintre
persoane,
care
joacă
un rol
important în
opera lui
Dumitru
Stăniloae.
Gândirea lui
depăşeşte
discursivul,
împletind
opusul cu
afirmaţia în
actul
cunoaşterii,
având
divinitatea
ca temelie a
comuniunii,
în care
persoana se
defineşte,
prinde
contur. În
viziunea sa,
comuniunea
nu este o
noţiune
abstractă.
Ea este
identificarea
iubirii de
sine cu
iubirea de
aproapele,
într-o
realitate
vie.
Teologia
dezvoltată
de el nu
este o
ştiinţă de
concepte, de
elaborări
ştiinţifico-filozofice.
Dumnezeu se
coboară la
om, se
micşorează,
se smereşte
pentru a
dobândi
dragostea
lui. Această
autosmerire
a Domnului,
coborârea Sa
la om
poartă în
teologie
numele de
chenoză.
Nici un alt
teolog nu a
dezvoltat cu
atâta
profunzime
teologia
chenozei.
Dar,
în acelaşi
timp,
iubirea lui
Dumnezeu
lasă omului
libertatea
de opţiune.
Omul este
liber să se
mântuiască
dacă vrea,
să vină la
Dumnezeu sau
să se
îndepărteze
de
El, să
aleagă
drumul
pe
care îl vrea.
Tocmai în
această
libertate
acordată
omului se
vede iubirea
totală a
Creatorului
pentru
creaturile
Sale. Prin
această
libertate
omul îşi
câştigă
dreptul la
nemurire, la
viaţa
veşnică.
Căci numai
prin această
libertate,
prin această
voinţă
liberă de a
alege
alternativa
pe care o
voieşte,
omul se
poate defini
ca fiinţă
care îşi
manifestă la
rândul său
dragostea
faţă de
Creator.
Numai astfel
se poate
apropia de
El, într-un
elan pentru
care slabele
noastre
posibilităţi
de exprimare
sunt atât de
neputincioase,
încât
nu
reflectă
nici pe
departe
infinitatea,
atotputernicia
şi
bunătatea
lui Dumnezeu.
Moştenirea sa spirituală este impresionantă: peste 30 de titluri de cărţi originale, traduse în germană, engleză, franceză, spaniolă, italiană, catalană şi aşa mai departe. Un număr enorm de articole şi studii în reviste teologice sau literare cum ar fi Gândirea, Luceafărul, Telegraful Român, ş.a.. Şi mai cu seamă monumentala sa operă, Filocalia, în 12 volume, traducere a operei Sfinţilor Părinţi, însoţită de comentarii şi note. Iată ce spune Emil Cioran într-o scrisoare din 22 iunie 1985: Citez: „Mult stimate Părinte Stăniloae, scump prieten, ...V-am spus la Paris şi ţin să repet că Filocalia este un monument capital în istoria limbii noastre. În acelaşi timp, ce lecţie de profunzime pentru un neam nefericit şi uşurelnic. Din toate punctele de vedere, o asemenea operă, este chemată să joace un rol considerabil. Sunt nespus de mândru că vă cunosc de mai mult de o jumătate de veac. Cu tot respectul şi cu toată prietenia lui Emil Cioran”.
Alexandru
Paleologu,
declara într-un
articol :”Părintele
Stăniloae
mi-a luat
solzii de pe
ochi”.
Mai târziu,
într-un
interviu dat
lui Nicolae
Stroescu
Stânişoară,
tot
Alexandru
Paleologu
spune: „…predica
părintelui
Stăniloae
m-a lămurit
dintr-odată
asupra unui
lucru
fundamental,
esenţial,
crucial, pot
să spun,
cuvântul cel
mai potrivit
este
crucial, în
problema
itinerarului
meu şi al
altora,
itinerar
care nu este
niciodată
rectiliniu,
nu este nici
odată ferm
şi sigur,
are reculuri,
are momente
de fervoare,
are momente
de
întrerupere,
până nu
ajungi la
acea
încheiere
clară şi
simplă, pe
care am
auzit-o în
predica
părintelui
Stăniloae…”
Cred
că efectul
acesta de
cotitură
hotărâtoare
pe care a
produs-o în
gândirea
multora,
existenţa şi
opera
tatălui meu,
este unul
dintre
aspectele ei
cele mai
importante
şi cele mai
specifice.
El a fost un
exemplu pe
care cei ce
l-au
cunoscut,
s-au
străduit
să-l urmeze.
Mai
puţin s-a
vorbit însă
despre omul
Stăniloae.
Dincolo de
spaţiul
conceptual
al operei
sale, ale
cărei
dimensiuni
spirituale
sunt atât de
importante,
dincolo de
inteligenţa,
erudiţia,
puterea sa
de muncă,
toate aceste
calităţi
tipice
pentru un
mare
gânditor,
el a
fost o
personalitate
de mare
nobleţe
sufletească,
exemplu de
devotament
şi dăruire
pentru toţi
cei cu care
a venit în
contact
pentru
că a înţeles
că o dată cu
darul
preoţiei se
primeşte şi
o mare
răspundere
în faţa lui
Dumnezeu.
Pentru el
credinţa n-a
fost o
noţiune
abstractă,
convingerile
religioase
n-au fost o
haină pe
care o porţi
la vedere în
faţa
celorlalţi
şi apoi o
atârni în
cuier până
duminica
viitoare.
A fost
ancorat în
credinţă,
iubindu-i pe
oameni în
care a văzut
creaţia lui
Dumnezeu. Nu
putea să nu
iubească pe
cei pe care
Creatorul îi
numise fiii
Săi, chiar
atunci când
Îl
răstigneau
pe cruce. Pe
toţi oamenii
tata i-a
privit ca pe
fraţii săi
întru Domnul,
considerându-se
răspunzător
pentru
fiecare, aşa
cum trebuie
să se
considere
orice
slujitor al
altarului.
Nu
predica
numai,
frumos şi
convingător.
O fac şi
alţii. El
trăia
credinţa
lui. O lua
în serios.
Îşi însuşise
un stil de
viaţă unitar
şi concret,
pentru sine,
pentru
conştiinţa
lui, nu
pentru
scenă, nici
pentru a se
impune
altora.
Această
consecvenţă
i-a îngăduit
să trăiască
o mare
libertate
interioară,
să nu se
lase amăgit
de
aparenţele
unei aşa
zise
originalităţi
care neagă
însăşi
esenţa
credinţei
noastre, ale
unui
apetit
pentru
invovaţii
fără
conţinut şi
semnificaţii
ancorate în
dreapta
credinţă.
Gentileţea
şi
înţelegerea
nu au
însemnat
abdicarea de
la
principiile
care au fost
însăşi
coordonatele
existenţei
sale. El a
nutrit
convingeri
pe care le-a
predicat
atât prin
cuvânt cât
şi prin
întreaga sa
atitudine.
Nu
a tolerat
nici la
alţii
abateri de
la aceste
coordonate
fundamentale.
L-am văzut
de câteva
ori mustrând
cu asprime
şi
amărăciune.
A criticat
vehement
toate
excesele,
dezechilibrul,
abdicarea de
la
moralitatea
fără
compromisuri
ca şi
bigotismul
îngust şi
cabotin. A
căuta
spectaculosul
şi
senzaţiile
ieftine, a
părăsi
autentica
smerenie,
discreţie şi
decenţă l-au
contrariat
şi l-au
dezamăgit
profund.
Credea cu
adevărat.
Pentru el,
legătura cu
Dumnezeu era
o legătură
concretă,
personală.
Din această
relaţie
concretă,
personală, a
luat tatăl
meu forţa de
a fi senin,
liniştit,
calm, în
pofida
nenumăratelor
greutăţi
prin care a
trecut.
Şi
ne insufla
şi nouă
încredere.
„Ai
încredere în
Dumnezeu”,
spunea. „El
nu ne uită.”
A-şi
păstra
cumpătul,
a-l insufla
şi
celorlalţi,
a fost
pentru el o
problemă de
conştiinţă,
prin care
confirma
odată în
plus
intensitatea
legăturii cu
Dumnezeu.
Uneori o
făcea cu o
oarecare
asprime. „Crezi
în Dumnezeu
sau nu crezi?”
m-a întrebat.
Eram copil
şi teroarea,
spaima
pătrunseseră
până în
sălile de
clasă. „Dacă
da, atunci
concretizează-ţi
credinţa
prin
răbdare şi
convingerea
că până la
urmă
El
te ajută.
Dacă nu,
atunci
trebuie
să-ţi
reconsideri
modul de
existenţă.
Viaţa, aşa
cum trebuie
s-o
înţelegem
noi,
creştinii. e
efort,
ascensiune,
un drum în
care nu
există decât
un sens, în
sus. Fără
efort şi
fără nădejde
nu se poate.”
Era
prietenul
meu. Asculta
cu
nesfârşită
răbdare şi
totdeauna
ştiam că
găseşte
soluţia
pentru
grijile,
sentimentele,
nedumeririle,
temerile
mele. De
câte ori am
alergat
plângând la
el! Trăiam
vremuri
grele, când
pe toţi,
vârstnici şi
copii, ne
paralizau
groaza şi
ameninţările.
Şi atunci
ştia să-mi
vorbească
astfel încât
totul să-mi
pară mai
uşor de
suportat.
El
însuşi era
ameninţat,
urmărit.
Unii colegi
profesori la
facultate îl
batjocoreau.
I se scosese
numele de „mistic”.
Numai cine a
trăit acele
timpuri ştie
ce periculos
era un
asemenea
epitet şi
consecinţele
au fost
dintre cele
mai grave.
Nici atunci
nu-şi
părăsea
liniştea şi
seninătatea.
„Ai
încredere în
Dumnezeu”,
repeta. „El
nu ne lasă.”
Acesta a
fost crezul
pe care l-a
păstrat
toată viaţa,
în cele mai
teribile
încercări
prin care a
trecut. Când
a fost
eliberat din
puşcărie,
după cinci
ani în care
nu ştiusem
nimic unii
despre
ceilalţi, a
stat toată
noaptea în
Gara de
Nord, ca să
nu ne sperie
sosind în
toiul nopţii.
Şi a venit
acasă de
abia
dimineaţa,
după ce a
dat două
telefoane,
pregătind-o
pe mama,
pentru ca
surpriza să
nu-i facă
rău.
„Cum
a fost?” îl
întrebam. „Ei,
n-a fost
chiar aşa de
rău”,
răspundea
zâmbind. (Trebuie
spus că în
puşcărie a
fost operat
de hernie,
fără
anestezie,
de către un
alt deţinut,
medic
chirurg, cu
un cuţit de
bucătărie pe
o masă de
bucătărie).
Îşi reproşa
că din cauza
lui am
suferit şi
noi, mama şi
cu mine.
„Bietele
de voi!
Prin
câte
umilinţe şi
încercări
aţi trecut”.
Nu l-am
auzit
niciodată
spunând un
cuvânt rău
despre cei
care l-au
adus în
această
stare. „Ce
suflete
chinuite!”
spunea.
O,
câtă
dreptate
avea. În
momentele
grele am
înţeles câtă
dreptate
avea. Am
înţeles că
dacă
într-adevăr
îţi pui
nădejdea în
Dumnezeu, te
ajută, în
mod concret,
surprinzător
de concret.
Nu e o
figură de
stil. E cea
mai firească
şi cea mai
lipsită de
spectaculos
realitate.
Da, avea
dreptate să
fie atât de
categoric.
Prim
cuvintele
lui mi se
dezvăluia
modalitatea
verificată
de a vieţui
şi a
supravieţui.
Şi i-am fost
recunoscătoare
pentru că
mi-a dat
sfatul cel
mai înţelept,
cel care mi-fost
mai de folos
în viaţă.
Acela de a-ţi
lua
convingerile
în serios.
L-am
auzit de
nenumărate
ori spunând:
”Eu sunt
preot, nu
pot să fac
asta.” Sau
:”Noi suntem
o familie de
preot şi
trebuie să
ne purtăm ca
o familie de
preot„ .
Acesta este
lucrul cel
mai
important pe
care l-am
învăţat de
la el: anume
că
la
temelia
întregii
umanităţi,
care se
înţelege ca
umanitate şi
nu ca o
specie
animală cu
funcţiuni
exclusiv
biologice,
stau
poruncile
Domnului:
„Să nu
înşeli, să
fii corect,
cinstit,
să-ţi
respecţi
cuvântul dat”…Ele
sunt
premizele
oricărei
aspiraţii
către
îmbunătăţirea
spirituală,
către
dobândirea
chipului de
drept, bine
plăcut lui
Dumnezeu.
Am
pomenit doar
câteva
trăsături
ale chipului
unui creştin
adevărat, pe
care
bunătatea,
iubirea şi
solicitudinea
faţă de
ceilalţi,
integritatea
morală şi
fermitatea
credinţei
l-au
transfigurat,
făcându-l să
devină
personalitatea
de neuitat,
despre care
episcopul
Dr.
Ioachim Held,
preşedintele
de atunci al
E. K.D. (al
bisericii
luterane din
Germania)
spunea la
moartea sa,
citez: „În
noaptea de 4
septembrie a
decedat
Marele
Bătrân al
Teologiei
Ortodoxe din
România,
profesor Dr.
Dumitru
Stăniloae,
care a
exercitat o
influenţă
hotărâtoare
asupra
teologiei
contemporane…,Semnificaţia
operei sale
pentru
Biserică şi
pentru
ecumenism a
fost
comparată cu
cea a
a
lui Karl
Barth pentru
protestantism
şi cu cea a
lui Karl
Rahner
pentru
catolicismul
contemporan…Trebuie
că acest om
al Credinţei,
al Bisericii
şi al
Teologiei, a
fost ceva
deosebit,
care cu greu
se
poate
exprima în
cuvinte.
Cine l-a
cunoscut mă
va înţelege
dacă spun că
el
dădea
impresia
unei
existenţe
aproape de
Dumnezeu,
discretă şi
reţinută,
dar simţită
în mod
evident prin
puterea ei
de iradiere,
ceva dintr-o
superioritate
matură care
nu apasă sau
intimidează,
ci
stimulează
şi
eliberează.”.
Depărtarea
temporară,
anii care
s-au scurs
de la
moartea sa
nu-i
estompează
chipul, ci
îi conferă,
pe măsură ce
trece timpul,
realele sale
dimensiuni
spirituale,
care apar
din ce în ce
mai
copleşitoare.
Dincolo de
capacitatea
intelectuală,
de puterea
de
sintetizare,
de
originalitatea
gândirii,
personalitatea
sa s-a
caracterizat
printr-o
acută
luciditate,
îndreptată
mai
întâi asupra
lui însuşi.
Prin
severitatea
cu care s-a
privit şi cu
care a
aşteptat de
la sine
însuşi să
valorifice
darurile cu
care l-a
înzestrat
Dumnezeu. Nu
s-a cruţat,
n-a dat
dovadă de
indulgenţă
în ceea ce-l
privea. N-a
abdicat nici
odată de la
principiile
pe care nu
le-a expus
numai în
cărţi, ci
le-a
predicat
atât prin
cuvânt, cât
şi prin
întreaga sa
atitudine.
Şi cred că
admiraţia pe
care i-o
nutresc
sincer
atâţia
oameni,
obligă nu
numai la
cunoaşterea
şi exegeza
operei sale,
ci şi la
adoptarea
unei
atitudini
concrete de
viaţă, aşa
cum a
trăit-o el
şi a
predicat-o
cu
consecvenţă.
Şi aş
putea aminti
aici
cuvintele
lui
Shakespeare,
care
i se
potrivesc
foarte
Mulhouse 14
feb.2010