SFINTELE SFINTILOR

 

 

Câteva observaţii referitoare la primirea Sfintei Împărtăşanii

din cartea Postul cel Mare de Alexander Schmemann, Editura Doris, Bucureşti,1998

 

1. O problemă urgentă şi esenţială

 

Problemele şi controversele referitoare la frecventa Împărtăşanie şi la legătura dintre Taina Sfintei Euharistii şi aceea a Pocăinţei (Spovedania), cele referioare, de asemenea, la esenţa şi semnificaţia Spovedaniei, nu reprezintă astazi, în Biserica noastra un semn de slăbiciune sau de decădere morală, ci unul de viaţă şi trezvie. Între credincioşii ortodocşi, se înregistrează o preocupare crescândă pentru ceea ce este esenţial, o sete şi o foame pentru o viaţă mai duhovnicească ce nu mai poate fi negată, iar pentru acestea trebuie să dăm mulţumire lui Dumnezeu. Dacă există o "criză", cum par a crede unii - iar toată problematica, toată profunzimea conştiinţei duhovniceşti este întotdeauna şi indiscutabil o criză - aceasta este o criză ziditoare şi actuală. Însă ar fi greşit şi chiar imposibil să încercăm rezolvarea ei prin simple măsuri administrative, prin sentinţe şi interdicţii. Problema duhovnicească crucială cu care ne confruntăm astăzi, este una legată în mod fundamental de toate aspectele vietii noastre şi, aş adăuga, legată de adevăratul destin al Ortodoxiei în profund tulburata noastră lume "modernă". Numai cel orb sufleteşte şi total insensibil poate nega faptul că, în ciuda succesului şi a realizărilor sale relative, în principal exterioare şi materiale, Biserica noastră este ameninţată dinăuntru de un pericol teribil şi aflat în continua creştere: acela al secularizării. Ce este secularizarea? Într-un articol publicat cu câţiva ani în urmă am încercat să definesc acest termen astfel:

" ... o privire generală asupra lumii şi, în consecinţă, un model de viaţă în care aspectele de bază ale existenţei umane - ca de exemplu familia, educatia, ştiinţa, profesia, arta etc. - nu numai că nu sunt înrădăcinate sau legate de credinţa religioasă dar în care adevărata necesitate sau posibilitate a unei astfel de legături este negată. Zonele seculare ale vieţii sunt privite ca fiind autonome, adică conduse de propriile lor valori, principii şi motivaţii, diferite de cele religioase. Secularismul este mai mult sau mai puţin comun civilizaţiilor moderne de pretutindeni, dar particularitatea genului său american, cea cu care ne ocupam aici, este aceea că în America secularismul nu este deloc anti-religios sau ateu ci, dimpotrivă, implică drept un element aproape necesar al său o viziune clară asupra religiei, putând fi, într-adevăr, numit «religios». Există o «filosofie a religiei» nu mai puţin decât o filosofie a vieţii. O societate ce se 'declară în mod public anti-religioasă, ca Rusia Sovietică sau China Roşie, nici măcar nu poate fi numită «secularistă». Religia este în aceste cazuri un inamic care trebuie lichidat, iar toate compromisurile făcute cu ea pot fi în cel mai fericit caz unele temporare. Dar trăsătura caracteristică a culturii şi a «modului de viaţă american» este aceea că ele acceptă simultan religia ca pe ceva esenţial pentru om, dar în acelaşi timp o neagă ca pe o viziune generală integratoare asupra lumii, ce modelează în totalitate existenţa umană. Un american «secularist» poate fi un om foarte «religios », legat de Biserică, frecventând sfintele slujbe în mod regulat, generos în ofrandele sale, scrupulos în rugăciune. El îşi va «sfinţi» căsătoria sa în Biserică, va avea casa binecuvântată, obligaţiile religioase împlinite - într-o credinţă desavârşită. Dar toate acestea nu schimba câtuşi de puţin simplul fapt că înţelegerea sa asupra tuturor acestor aspecte ale vieţii proprii - căsătoria şi familia, casa şi profesia şi, în cele din urmă, însăşi obligaţiile religioase - nu sunt derivate din crezul pe care-l mărturiseşte în Biserică, şi nici din credinţa mărturisirii în Întruparea, Moartea şi învierea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, devenit Fiul Omului, ci din filosofiile vietii, care reprezintă idei şi convingeri ce nu au nicio legătură cu acel crez dacă nu sunt chiar direct opuse acestuia. Nu trebuie decât să fie amintite câteva din «valorile» cheie ale culturii noastre - succesul, siguranţa, condiţia socială, concurenţa, profitul, prestigiul şi ambiţia - pentru a realiza că ele sunt la polul opus faţă de întregul ethos şi faţă de întreaga inspiraţie a Evangheliei ... Înseamnă aceasta că un om religios secularizat este un cinic, un ipocrit sau un schizofrenic? Absolut deloc. Aceasta înseamnă că înţelegerea sa asupra religiei este înrădăcinată în propria viziune secularizată asupra lumii şi nu viceversa. Într-o societate nesecularizată - singurul gen de societate pe care Ortodoxia l-a cunoscut în trecut - religia şi valorile ei constituie criteriul fundamental al întregii vieţi a unui individ, un «sistem de referinţă» suprem, la care omul, societatea şi cultura se raportează, chiar dacă se îndepărtează de la ea adeseori. Ei pot trai prin aceleaşi motivaţii lumeşti, dar ei sunt permanent atraşi prin religie, fie numai şi prin prezenţa sa pasivă. Astfel, «calea vieţii» poate să nu fie religioasă, chiar dacă «filosofia vieţii» este cu sigurantă religioasă. În societatea secularizată se întâmplă exact reversul: «calea vietii» include religia, «filosofia vietii» o exclude. Acceptarea secularizării înseamnă, desigur, o transformare radicală a religiei în sine. Ea îşi poate menţine toate formele sale exterioare şi tradiţionale, dar în interior este pur şi simplu o altă religie. Secularizarea, atunci când «aprobă» religia şi când îi conferă un loc de onoare în viaţa socială, face aceasta într-atât încât religia însăşi acceptă să devină o parte a viziunii secularizate asupra lumii, o aprobare a valorilor acestei lumi şi un ajutor în procesul de realizare a acestora. Şi, într-adevăr, nici un cuvânt nu este folosit mai des de secularism în raporturile sale cu religia decât cuvântul ajutor. «Ajută» să aparţii unui grup religios, să fii identificat cu o tradiţie religioasă, să fii activ în Biserică, să te rogi; «ajută», pe scurt, să «ai o religie». Întrucât religia ajută, întrucât ea reprezintă un factor atât de folositor în viaţa personală şi socială, religia trebuie la rândul ei să fie ajutată. De aici remarcabilul sucees al religiei în America, atestat de toate statisticile. Secularizarea acceptă religia, dar o aceeptă în condiţiile impuse de ea; ea atribuie religiei o funcţiune, iar dacă religia acceptă şi împlineşte această funcţiune este răsplatită cu bogăţie, cinstire şi prestigiu. «America», scrie W. Herberg, «pare să fie dintr-o dată cea mai religioasă şi cea mai secularizată dintre naţiuni ... fiecare aspect al vieţii religioase actuale reflectă acest paradox: o secularizare universală în mijlocul unei religiozităţi crescânde ...»".

 

2. "Religia fără de religie"

Secularizarea americană (sau occidentală sau chiar românească n.n.) pe care atât de mulţi ortodocşi o identifică naiv şi eronat cu "stilul de viaţă american" este izvorul profundei crize spirituale a Ortodoxiei. Iar nicăieri nu este mai vizibilă această criză decât în ciudata "religie fără religie", care pare a se infiltra în viaţa Bisericii noastre. Reducerea Bisericii la preocupările materiale, organizatorice şi legislative cu preţul celor religioase şi duhovniceşti; obsesia "proprietăţii", a banilor şi apărarea drepturilor parohiale" împotriva episcopilor şi a clerului văzuţi ca o "ameninţare" exterioară; indiferenţa faţă de nevoile misionare, educaţionale şi caritabile ale Bisericii; rezistenţa pasivă şi uneori chiar activă la toate eforturile de aprofundare a vieţii duhovniceşti şi liturgice, de a o face mai puţin "formală" şi mai mult autentică; identificarea religiei cu folclorul şi obiceiurile etnice; egocentrismul şi izolarea virtuală a multora dintre parohiile noastre, lipsa lor de interes pentru nevoile vitale ale Bisericii în general, a misiunii ei în America, toate acestea descoperă o aşa de adâncă secularizare a conştiinţei Bisericii încât oricine devine îngrijorat în ceea ce priveşte viitorul Bisericii noastre, a cărei conducere şi ai căror membri, deopotrivă, nu par să realizeze proporţiile şi profunzimea acestei crize.

Cu siguranţă, această secularizare a Bisericii însăşi determină pe mulţi, şi în special pe cei tineri, pur şi simplu să părăsească Biserica, unde nimeni nu le spune care este de fapt adevărata esenţă şi viaţă a acesteia, ce înseamnă să fii membru al acesteia; în care cu greu poţi auzi îndemnul de a adânci efortul duhovnicesc lăuntric; în care, într-adevăr, spiritualul este redus la un minimum "formaI" (frecvenţa la slujbe, împartaşirea o dată pe an, ceva postire, ceva abstinenţă de la distracţii), în timp ce materialul şi exteriorul sunt dezvoltate la maximum.

Iar toate acestea se întâmplă într-o vreme când noi, ortodocşii, suntem chemaţi să începem o nouă viaţă, când ni se dă posibilitatea - negată de atât de mulţi dintre fraţii şi surorile noastre din "Biserica mamă" - de a creşte, de a fi liberi nu numai teoretic ci şi în realitate, de a umple Biserica noastra cu un sentiment de mulţumire duhovnicească, de a realiza tot ceea ce, din păcate, nu poate fi realizat de ortodocşii trăitori în îngrozitoarele condiţii ale regimurilor totalitare şi declarat atee. Nu este tragic, deci, ca toate aceste daruri, preocupări şi posibilităţi sunt într-o foarte mică măsura - dacă nu cumva deloc - apreciate, acceptate şi cunoscute; că structura intimă a Bisericilor noastre, duhul şi preocupările care prevalează în acestea fac aproape imposibil ca acestea să hrăneasca şi să susţină cu adevărat o viaţă religioasă veritabilă?

3.De ce Sfintele Taine?

Am început aceste observaţii cu câteva consideraţii generale asupra situaţiei actuale a Bisericii, datorită convingerii mele profunde că noul interes pentru Sfintele Taine, pentru practica şi disciplina sacramentală, porneşte de la această criză şi este direct legată de ea. Sunt convins că problema participarii laicatului la Tainele dumnezeieşti este, într-adevăr, problema cheie a vieţii Bisericii noastre. Viitorul Bisericii - adevărata sa renaştere sau inevitabila sa decădere - depinde în cele din urmă de rezolvarea acestei probleme.

Sunt convins că acolo unde Sfânta Împărtaşanie a devenit din nou, după cuvintele răposatului părinte Sergiu Cetverikov, "centrul vieţii creştine" "reducerile" tragic şi deficienţele menţionate anterior încep să fie depaşite şi vindecate. Şi aceasta, desigur, nu este o acţiune întâmplătoare; pentru că dacă viaţa Bisericii nu este fondată, dincolo de orice, pe Hristos - şi aceasta înseamnă o permanentă şi vie comuniune cu El prin Taina prezentei Lui - atunci negreşit altceva iese la iveală, şi domină ca "element central" al preocupării şi activităţilor parohiei. Aceasta poate fi "proprietatea" sau "etnicismul" cultural superficial sau simplu, succesul material ca unic scop ... Dacă nu este Hristos, atunci altceva - lumesc şi chiar păcătos - în mod inevitabil va modela, şi în acelaşi timp va dezintegra viaţa Bisericii.

Până de curând exista posibilitatea să nu realizăm urgenţa acestei probleme de alegere. Într-adevăr, de-a lungul acelei lungi perioade din istoria ortodoxiei în America - perioada imigraţiei - parohiile noastre, pe lângă funcţiile lor strict religioase, au avut şi un soi de functie şi un fundament de la sine-înţeles "seculare": etnice, naţionale, lingvistice. Acestea erau formele şi mijloacele necesare pentru unificarea imigranţilor care aveau nevoie de o identitate obştească pentru simpla supravieţuire înăuntrul societăţii americane, care la început le era straina şi uneori chiar ostilă. Totuişi, acum, această perioadă a imigraţiei se apropie cu paşi repezi de sfârşitul său. Temelia "naturală" - etnică şi lingvistică - a Bisericii noastre pur şi simplu dispare; din ce în ce mai mulţi credincişi ortodocşi nu mai înţeleg altă limbă decât engleza şi în unele din parohiile noastre aproape jumătate dintre enoriaşi sunt convertiţi la Ortodoxie. Dar atunci întrebarea este: ce va înlocui aceasta temelie? Nu este destul de clar că dacă nu este înlocuită cu credinţa fundamentală şi deopotrivă cu experienţa Bisericii ca unitate, viata şi creştere în Hristos, respectiv cu adevăratul conţinut religios al Ortodoxiei, atunci, inevitabil, parohia şi Biserica însăşi va începe încet, dar sigur, decăderea şi dezintegrarea lor. Atunci, oamenii nefiind uniti în şi pentru ceva, se vor uni împotriva a ceva. Şi în aceasta constă tragica profunzime şi urgenţă a situaţiei noastre actuale.

Din aceasta cauza problema Sfintelor Taine este aşa de importantă. Numai prin ele, şi desigur dincolo de orice, în adevărata Taina a prezenţei lui Hristos şi a unităţii noastre cu El şi în El, putem redescoperi principiile pozitive şi nu pe cele negative care lipsesc din Biserica noastra astăzi. Numai în acestea se află rădăcinile adevăratei posibilităţi de schimbare şi de înnoire a conştiinţei laicatului care, pentru o vreme îndelungată, a fost izolată de izvoarele şi experienţa Bisericii. Şi dacă în zilele noastre această problemă a căpătat un astfel de caracter presant, aceasta se întâmplă din cauza faptului că din ce în ce mai mulţi oameni, conştient sau inconştient, caută o astfel de înnoire, caută acea temelie, singura ce poate ajuta Biserica şi parohia să regăsească profunzimea lor religioasa şi să oprească secularizarea lor rapidă. Sunt pe deplin conştient că există printre ortodocşi o tendinţă de rezolvare a tuturor problemelor, a tuturor chestiunilor arzătoare şi dificile, inclusiv cea pe care o vom discuta aici - aceea a participării laicatului la Tainele dumnezeieşti prin simpla referire la trecut, la ceea ce s-a săvârşit, sau încă se savârşeşte în Rusia, Grecia, Polonia, Serbia etc. Această tendinţă, totuşi, nu este de mare ajutor, ci poate uneori să facă mai mult rău decât bine. Nu ne este de ajutor pentru că nu orice din trecut, fie el rusesc, grecesc sau orice altceva, nu a fost ipso facto cu adevărat ortodox. Pentru a realiza acest lucru, trebuie să citim, de exemplu, observaţiile făcute de episcopii ruşi la începutul acestui secol, în timpul pregătirii de către Biserica rusă a exagerat de lungul Sinodului Naţional (care a fost convocat în anul 1917 dar a fost întrerupt de către violenţa revoluţionară şi suspendat în 1918, fără a-şi încheia complet lucrările). Practic, fără excepţie, episcopii ruşi, atunci probabil cei mai bine instruiţi din întreaga Biserica Ortodoxă şi fără îndoială conservatori, au făcut publică situaţia Bisericii - duhovnicească, liturgică, structurală - aceea de a fi profund deficientă şi într-o cumplită nevoie de reforme. Vorbind despre teologia rusă, cei mai de seamă reprezentanţi ai săi au denunţat unanim concesiile pe care aceasta le-a facut scolasticii şi spiritului juridic apusean, în mod special, în domeniul esenţial al teologiei sacramentale. Unul dintre liderii episcopatului rus, arhiepiscopul Antonie Krapovitski, sugera într-un raport faimos către Sfântul Sinod rus distrugerea fizică a şcolilor de teologie ruseşti şi înlocuirea lor cu o abordare total diferită a învăţământului religios. Sfântul părinte Ioan de Cronstadt a denunţat şi a condamnat neobosit pietatea formală şi Iipsită de entuziasm a societăţii ruseşti, reducerea Împărtăşaniei la o "obligaţie anuală", reducerea vieţii Bisericii la nivelul obiceiurilor.

Luând în considerare toate acestea, simplele referiri şi apeluri la trecut nu sunt suficiente, pentru că acest trecut are nevoie el însuşi să fie evaluat în lumina adevăratei Tradiţii ortodoxe. Unicul criteriu, întotdeauna şi oriunde, este Tradiţia însăşi şi preocuparea pastorală despre cum să o "aplici" în situaţia noastră, care este adesea radical diferită de acelea din trecut.

 

continuare în zilele următoare